A avut o coroană pe cap
Îmi aduc aminte
(Cum fără să-și dea seama,
Sau poate știa dar nu-i dădea importanță,)
Îi cobora tot mai mult
Pe frunte, pe ochi, pe urechi
Apoi pe gură
Și în cele din urmă îi ajunsese pe gât
Atunci s-a întamplat ceva ce nu a crezut că e posibil
Și-a agățat-o într-un lanț
Chiar în fața casei lui,
Capcană din care nu a mai putut să scape
Zile întregi.
Era ca un câine în lanț,
În curtea,
Pe care chiar el a golit-o
Puțin înainte să i se întâmple nenorocirea.
După multe zile în care
A așteptat, a sperat, a urlat, a plâns, s-a întrebat…
După multe zile în care nu a putut să ajungă la mâncare și la apă
S-a hotărat
Să-și scoată coroana de la gât
Pentru a fi liber.
Apoi.
Și-a mutat bucățica de lume străucitoare sub un pod.
Unde zilnic a adunat cartoane
Pe care la un moment dat
Le-a cuprins într-o mână
În cealaltă mână avea deja atârnată
Vechea pătură ce i-o dăruise mama lui
Și astfel,
s-a tot mutat așa, din loc în loc.
A mers până a căzut într-o gaură de canal.
Acolo a rămas o perioadă
În fiecare seară era nevoit să pună un capac acelei găuri
Nu știa de ce.
Citise acest lucru pe pereții umezi și reci
În care acum locuia.
Seara, în întuneric se gândea dacă
dimineața poate să deschidă capacul,
prea greu.
Știa totuși ceva
Știa că prin gura lui coboară cerul
Uneori albastru, alteori pătat cu nori, Alteori ciupit de frunze uscate.
Păsările îl anunțau în fiecare zi că există viață.
(Într-o zi)
O mână urca spre acel cerc colorat albastru
Gura canalului era descoperită,
Apoi o urmează și cealaltă mână
Ambele se prind de marginile cercului perfect
Își desprinde tălpile de pe suprafața scaunului pe care era urcat.
Acum se leagăna încet,
Încet,
Încet.
(Se aude un zgomot scurt cu ecoul unui tropăit greu!)
A obosit
A sărit pe betonul umed cu miros de mucegai.
(Următoarea zi)
A reușit să deschidă capacul,
Și de această dată.
Este cald
Se aude un vâjâit ca a mașinilor pe autostradă
Și-a adus aminte, ca prin vis, că,
De fapt nu a auzit de mult timp zgomot de mașini
Nu înțelege
Nu mai știe de cât timp și din ce motiv,
Dar nici nu se întreabă.
Pierduse de mult
Noțiunile timpului în care a trăit
Pierduse tot…
Ce se aude?
Și!
De
la
ce
este acest miros sărat?
Da!
Valurile mării se aud așa
Și-a adus aminte
Le auzise în copilărie
De multe ori!
Un zâmbet…îl uimi
Uitase ca buzele se pot curba
Așa
Fără sa le comande el,
Cum era obișnuit cândva de mult
Când purta coroana pe ochi.
Uitase acel sentiment
Inima i se răcise
În adâncul canalului în care a trăit.
În acea zi a ieșit de sub pământ,
Definitiv!
Pielea a început încet, încet să i se coloreze
Obrajii să i se înroșească la emoții
Și pulsul să crească sau să încetinescă
În fața culorilor noilor bucăți de lume.
M-am născut de mai multe ori!
Spune el acum.
Nu știu cați îl înțeleg?
Când spune asta.
Mie mi-a plăcut povestea lui
Așa că am scris-o aici
Cum am putut mai bine.
____
Mulțumesc din nou D. pentru noul tău mesaj. Cred că l-am înțeles.
Am auzit povestea asta ieri noapte. De fapt sunt două. Două povești, nu două nopți. Sau cine știe când le-am aflat. Nu contează asta.
Până la primul pod este o poveste care continuă în următoarea. A doua parte poate fi și separat citită.
Cum am spus le-am auzit acum, dar ceva mă face să cred că au mai trecut pe la urechile mele dar doar acum au coborat spre inimă. O așez pe așternutul acesta alb de seară, fară să înțeleg de ce. Și fără să-i mai caut vreun scop, cum am tendința să o fac. Ți-o scriu ție poate mai mult pentru mine, să nu o uit!
Cu drag,
A ta Luisa
P.S. Te rog nu uita de noi toți. Îți mulțumim!
