Muzici și povești: Bodark cu Vali Mihnea

Pe Vali Mihnea solistul formației Bodark îl cunosc de ceva ani, am chefuit la ceva petreceri prin Sibiu. Nu țin minte să fi avut vreo discuție înafara de un “Hai noroc!” ca la orice chef cu mult vin și bere. Cum sunt foarte atașată de muzică în general, mare mi-a fost mirarea să aflu că Vali cântă. Am ascultat, mi-au plăcut mesajele pieselor, în special, așa că uite-mă urmărindu-le evoluția. Mă tare bucur că și lui Vali îi plac picturile mele așa că uite așa ne împărțim niște sincere “Like-uri” 🙂

Cum până în acest moment nu l-am întrebat decât vag cum stă treaba cu Bodark îi voi pune câteva întrebări ca din partea unui artist, pentru că jurnalist nu sunt.

Aici Bodark:
https://www.youtube.com/user/BodarkBand
https://www.facebook.com/BodarkBand/

Cine sunteti, de unde veniți, unde vreți să mergeți? Și nu în ultimul rând “Când ne mai facem bine”? Dar…să o luăm încet! :))

Ce înseamnă Bodark?
Hei, Luisa. În primul rând salutare, sau ciao, cum se spune la voi la Timișoara, în Italia :))
Bodark din punct de vedere biologic este un copac și un fruct pe care multă lume l-a găsit. Când îl întâlnește se miră că parcă îl știe de undeva, arată bine dar nu știe să-i spună pe nume. Lemnul copacului este foarte dur, dar maleabil. Din punct de vedere al trupei și muzicii noastre – este cam același lucru.

Îmi poți face o scurtă istorie a formației?
Scurtă e cam greu, dar să încerc să bifez momentele de cotitură. Pe undeva prin 2010 un prieten m-a “corupt” în ideea de a cânta din nou într-o trupă,  am tot încercat diverse componențe… prin 2013 un alt coleg m-a împins să mă apuc de cursuri de canto și să fiu vocea principală. Am descoperit lucruri și valențe noi cu ocazia asta, așa ca în 2014 am început să concretizăm toate piesele într-un prim album, înregistrat de noi în sala de repeții. S-a numit albumul, firesc, POT.
Bucurie, energie, speranțe, dezamăgiri, câțiva ani mai încolo, în 2018 am continuat povestea cu albumul Umaniac, o continuare a nebuniei noastre, cu o formula ușor schimbată. 2020 ne găsește iarăși  într-o formulă noua, dar ce cel e mai important – piese noi pe țeavă, deja am început să dăm drumul la câteva, după cum probabil s-a văzut.

Cine sunt membrii grupului?
Acum suntem 5:
Ioana Dima – bass
Alex (Shobo) – tobe
Ionut Guzu – chitara
Carol dima – chitara
Vali Mihnea -voce

O întrebare probabil banală dar eu nu știu răspunsul: Vali, cum te-a îmbrățișat muzica și cum arată momentul în care ai avut primele impulsuri de a cânta?
Sună poate clișeic, dar Muzica a fost tot timpul parte din mine. Chiar și până a mă reapuca de cântat am fost un căutător și degustător maniac de muzici. Despre începuturile mele de a cânta, au fost clar influențate de la tatăl meu și mai apoi de grupurile de “roackeri” prin care umblam.

Ce anume te ține în povestea Bodark?
Cred că imaginea albumului „POT”(https://youtu.be/2I7UtJQknZc) răspunde cel mai bine la întrebarea asta. Am rădăcini adânc înfipte și în același timp îmi dă aripi.

Muzica este pasiunea ta principală?
Da, ca pasiune. Ca ocupație, din păcate nu.

Deoarece ai copii, soție, job, muzică, prieteni…cum faci să le multumești pe toate? Dacă ar fi să alegi unul până la cinci cuvinte pentru acest tablou care ar fi acestea? Poți alege un cuvânt pentru fiecare în parte dacă vrei. Așadar ce ai pune în dreptul “Copiilor”, al “Sotiei” ș.a.m.d.
Pe foarte rapid:
Copii – viață
Soție – sprijin
Job – pământ
Muzica – aer
Prieteni – bere

Aș mai avea curiozități dar ca să nu o lungim prea mult te-aș întreba punctual despre noul clip al noii piese “Când ne mai facem bine”: https://youtu.be/kMACSrqsa50
Nu-mi este necunoscut subiectul dar vreau să aud discursul tău.
Nu prea am ce să adaug multe pentru că piesa vorbește de la sine. Nu e plină de subtilități, am vrut să fie o piesă directă și de impact. Nu ne-am gândit că în perioada asta v-a căpăta noi înțelesuri, dar așa s-a nimerit.
Oricum, chiar dacă va trece ceva timp pana sa depășim momentul asta complicat, va dura mult timp pâna vom începe să ne chiar facem bine…

Pe când urmatorul album și cum m-ai putea face curioasă de el dacă nu v-aș cunoaște?
La anu’! Dar nu spun care an :)).
Cred ca va fi cel mai sincer album de până acum la cum se conturează, și nu spun asta neaparat datorită versurilor, ci a felului de a face piesele. Simt că se leagă mult mai bine muzical. În formula actuală mi se pare că ne așezăm foarte bine pe sentimentele noastre.

După cum bine știi sunt artist plastic așa că sunt curioasă de un lucru: Unde crezi că ne putem intersecta eu cu pictura și voi cu muzica?
Cum zicea un mare înțelept: Sigur sa fii, și tot nu poți sa știi!

Mulțumesc frumos Vali!

Să le urăm mult succes!

O carte: Conjuratia imbecililor de JOHN KENNEDY TOOLE

18 august 2018
Am împrumutat de la un prieten drag mie o carte “tembelă”. De cele mai multe ori știu cam ce vreau să citesc așa că cer recomandare de la omul potrivit cu personalitatea a ceea ce vreau să găsesc în acel moment într-o carte. Cartea asta tembelă am luat-o așadar orbește pentru că îl cunosc pe Cristi și îmi închipuiam că nu are cum să recomande cărți simple sau finuțe. Acum o târâi cu mine…oriunde sunt e și ea. Ce-mi mai plac cărțile astea de care nu mă pot dezlipi! E o combinație dintre comedie, ironie și tristete fantastic de reușită. Din păcate este singura carte a acestui autor.
O las aici că-i bună rău de citit! 🙂

! Intre timp am aflat ca ar mai fi o carte doar ca nu prea este in acelasi spirit…parca ar fi scrisa de altcineva.

Despre încăpățânări

15 August 2018

M-am tot ferit să citesc Dostoievski. Credeam că este potrivit pentru o vârstă mai înaintată, atunci când ai timp destul să rumegi fiecare propoziție. Întâlnirea cu o persoană potrivită într-o conjunctură favorabilă meditațiilor (transcedentale cum glumeam :)) mi-a dezvoltat încăpățânarea să îi citesc toate cărțile de la primul la ultimul roman în ordine cronologică. Probabil abia așteptam să apără o scânteie pentru un joc nou al încăpățânării.

Cumva dintr-un joc/pariu m-am lăsat și de fumat. Bine…eram pregătită nu prea aveam cum să nu câștig. Așa că acum vreo 13 ani a fost prima și ultima oară când am zis de azi nu mai fumez. Dar ca orice fost fumător pătimaș mi-am lăsat o portiță. Mi-am zis că mă voi reapuca când voi fi babă.

Am încălcat regula jocului (un pic) pentru că mi-a picat oarecum întâmplator în mână “Însemnări din subterană”. Cum un prieten tocmai îmi recomandase cartea, nu m-am putut abține să nu o citesc înaintea altora. Oau ce carte! O adevărată mângâiere pentru mine. Cred că mulți oameni se pot regăsi în personajul principal deși este “un inadaptat”. O votez ca cea mai bună carte pe care am citit-o până acum anul acesta.

Așa că printre picturi, copii, soț, prieteni, vin, alte cărți și alte cele va fi și câte un Dostoievski.

Dacă mă gândesc bine, eu una trăiesc din zece mii de încăpățânări…Voi?

București, 10 August 2018

E frustrant, foarte frustrant să ai nevoie să plângi de prea mulți nervi și să nu poți deoarece te arde fața și ochii de la ultimele gaze și grenade care nu de mult ți-au împăienjenit ochii și înfundat urechile. Mă tot întreb ce oameni pot fi acei jandarmi? Cum poți să “biciui” atâția oameni “goi”? Cu atâta ură nu am țipat niciodată de când au început protestele.

Eram ghemuiți în spatele unei rulote și nu știam cu ce se aruncă în noi cu ce stropesc, nu puteai deschide ochii de durere. După ce am avut loc să plecăm din centrul ploii de “mizerii” mă gândeam…na acum ce fac, cu cine mă cert, cu cine mă bat și mai ales cu ce? Un băiat ne-a spus că mai bine să plecăm din zona aia. Nu am apucat să ne orientăm că am auzit o bubuitură printre picioare apoi intuneric, praf pe față și dezorientare. Nu mai știam pe unde-i Liviu cu care am fost strânși cum de puține ori o poți simți. După câteva secunde cumva ne-am găsit și ne-am dus după un copac unde am încercat să ne revenim. După câteva minute am fost nevoiți să fugim mai departe. Greu să fii gonit așa. Umilitor. Am evaluat logic și mi-am zis că am făcut destul pentru seara asta. M-am simtit ca o lașă dar m-am gândit că oricum nu am ce să mai fac în acel moment. A! Să ne înțelegem rafala de pe la ora 23 a fost “cireașa de pe tort” până atunci am mai înhalat gaze începând cu ora 18 când am ajuns în piață. Cea mai frumoasă parte e că oamenii nu au cedat ușor. Au fugit de valurile de gaze dar s-au reîntors să-și spună păsul.
M-am întâlnit cu o prietenă care a venit pentru proteste din Germania și alta din Anglia. Manu și Luiza au rămas și sâmbată în București, sunt mândră de ele deși cred că-s cam “nebune”. Luiza nu a dormit toată noaptea iar Manu a dormit la alți protestatari în mașină. Frumoasă solidaritatea dintre oameni.

Libertatea ni se cuvine? În ‘89 ne-a fost plătită în avans libertatea de care ne bucurăm acum. Mulți oameni au făcut-o chiar cu viața lor. Când eram mică mi se spunea să nu vorbesc urât despre tovarășu’ că ne aude. Ce fac eu la proteste după 29 de ani? Îmi apăr libertatea ce am primit-o în 1989. Cum ar fi să nu mai poți ieși liber din țară în Grecia la mare, cum ar fi să nu ai apă caldă oricând ți-o dorești? Cum e când intri într-un spital de stat? De unde or mai fi bani pentru pensia mea? Cum ar fi să nu ai voie să vorbești diferite adevăruri pentru că s-ar putea să te trezești cu o bâtă a “jandarmilor” între coaste?

La începutul anului 2018 când am fost în București cu același obiectiv am fost blocați la ieșirea de la metrou. Aceeași jandarmi care atunci au format numai un zid care a cedat destul de ușor, acum și-au arătat “virilitatea” pe oamenii cu mâinile și piepturile goale. Urmează ceva! Nu se poate să nu aibă un efect toată nebunia asta.

Și…câți mai sunt cu experiențe și gânduri similare!!!

Seară târzie

3 Aprilie 2018 – Seară târzie

Dimineță am povestit cu o prietenă sau mai corect zis am plâns cu o prietenă. Despre ce? Spital copii, păienjeni, *vaci care încercă să-și îngrijească copii proaspăt nefericit născuți.
*Vaci nu le spunem noi. Ci unele personaje care ar fi trebuit să le ajute, să le ofere sprijin se purtau cu amărâtele mame de parcă nu erau oameni ci “vaci”.

Ce vă Imaginați când spuneți “proaspăt”? Eu mă gândesc la o pâine încă aburindă și lapte rece. Mă gândesc cum le mâncă cu plăcere pură un copil micuțel. Mă gândesc la cerșafuri cu miros de aer răcoros de munte îmbălsămat cu lemn, camelii și sare. Mă gândesc la muzica păsărilor dintr-o dimineață cu un grad mai răcoroasă decât cât i-ar fi pielii să fie perfect mulțumită. Mă gândesc la pielea unui obraz fin. Mă gândesc la multe dar niciodata la păienjeni și mizerie într-un spital cu copii Proaspăt născuți.
Ultimul punct pe care îl las în această scurtă amintire vă rog să vi-l închipuiți ca un mare adânc gol întunecat.

Poveste
Ziua curge în pași mici dar parcă prea rapizi. În dute-vino ăsta pe când soarele i-au încălzit oasele umede din primăvera cu zăpezi târzii, au ajuns la o căsuță din lemn unde se vindeau plăcinte cu diferite compoziții. Băietul ei a hotărât că lui îi trebuie să mănânce ce nu este…adică o plăcintă fără umplutură. Copiii drăguți care vorbesc frumos greu pot fi refuzați așa că i-a fost îndeplinită cererea cu condiția să aștepte un pic. Au “bătut palma” așa că s-au retras un pas pentru a lăsa liberă trecerea pentru alți cumparători. În acest timp trece prin fața căsuței cu plăcinte o doamnă de 67 ani (au aflat mai tarziu)
-Cât costă plăcinta cu brâză dulce? Întreabă senin.
-Șapte lei.
-Dracu ce scumpă este! Se aude o voce care nu era a bătrânei, nici a mamei, a copilului nici atât. O fi fost vocea alunecoasă a “cererii și ofertei”
Doamna își continuă pașii fără să spună nimic. Nici fața, nici gura, nici ochii nu au schițat nici un cuvânt. Parcă și aerul din jurul ei era mort.

Două secunde s-a gândit tânăra doamnă cu copilul, oare de ce nu doar una? S-a întors și a întrebat-o dacă poate să îi cumpare ea plăcinta. Nu i-a așteptat răspunsul pentru că îi era cumva rușine ca bătrâna să nu se simtă jignită. A scos banii fâsticită să îi dea vânzătoatei cât mai repede…ca să scape parcă de o problemă. Ar trebui să fie un gest natural să fii un om prezent la nevoile celor din jur. Și totuși agresivul egoism are putere mai mare? Pare-se că da.
-Vă rog tăia-ți-o în două să îi dau și… Încearcă să spună bătrâna.
-Va rog puneți două plăcinte. A rugat-o tânăra doamnă cu copilul pe vânzătoare.
Între timp bătrâna a povestit scurtul ei istoric. Cel al ei și a prietei ei de la azil. În tinerețe nu a vrut copii. Prietena ei “nu o mai duce mult” dar nici ea.
A aflat tânăra doamnă multe. A aflat multe în doar un minut nu în 67 de ani. Ce simplu nu? Și a plătit pentru asta doar două plăcinte. Iar la suma totală pentru două plăcinte cu brânză și plăcinta fără umplutură a băiatului ei a plătit o sumă mai mică decât dacă ar fi luat ceea ce-și propusese la început. A primit și o mică reducere pentru plăcinta băiatului, cea fără umplutură dar cu mult mai mult “miez” decât și-ar fi putut închipui într-o zi însorită de primăvară.

Acum ascult muzicile unor oameni de care abia acum vreo 2 sau 3 săptămâni am dat și sper să dorm bine cu gândul nu imposibil dar greu de împlinit al unei îmbrățișări între muzicile oamenilor ăstora și picturile mele. Nu acum, am răbdare până la momentul potrivit.

E seară târzie, aș mai spune încă multe dar după cum am scris mai sus am „ceva” de visat 🙂

Instict trist

11.03.2018

De pe la sfârșitul anului 2016 am început să fiu interesată mai mult ca de obicei de ceea ce se întâmplă în țară. Printre altele, citeam blogul unui “țăcănit”. Deoarece textele lui aveau un aer de paranoia îmbibate cu inteligență și căldură nu aveau cum să nu-mi placă. Cam în aceeași perioadă am citit ceva articole despre cum fac anumiți politicieni să cenzureze presa. Încet și sigur a început să încolțească un sâmbure de paranoia în mine. Iar ca să fiu serioasă în paranoia mea tot atunci am citit Orwell “1984”. Cu micile angoase în inimă am continuat să trăiesc cuminte.
Era seară, februiarie 2017, am făcut baie piticilor, i-am dus la culcare, au adormit, am dat și eu să plec spre somn când…îl văd pe soțul meu că se îmbracă repede în costum de schi. Nu am avut timp să fac ochii prea mari că mi-a povestit scurt despre “minunata” Ordonanță 13. După ce a plecat spre proteste mi-am deschis calculatorul, televizorul, radioul și orice sursă de unde puteam afla ce dumnezeu se întamplă. Nu am avut timp să fiu mirată, eram deja prea euforică din cauza a ceea ce se petrecea. (Gând: Nu cred că este sănătoasă euforia de tipul ăsta dar numai cu o atitudine “nebună” se poate schimba ceva în lume, zic.) Ei și de atunci trăiesc în ape tulburi, valuri mai mici…mai mari unele dor mai tare iar despre altele cred că mă vor înecată. Azi am plâns la propriu după ce gluma mea sadică s-a dovedit a fi reală.
Mergeam cu mașina pe un drum care în ultimii ani parcă nu l-am mai înjurat atât de mult din cauza gropilor deși era de multe ori mult prea aglomerat. Azi când din sută în sută de metri frânam să nu ne pierdem o roată printr-un crater din asfalt am dat de o coloana de mașini. Nu m-am putut apține să nu fac un soi de glumă tristă: “Probabil că și-a lăsat vreunul roata într-o groapă” zic fără să chiar cred. O dubiță cu roata stangă față era înșirată în plină stradă. Am îngițit amar. Revolta de altă dată s-a transformat într-o mare și adancă supărare, una atât de grea încât pur și simplu nu am mai putut să-mi înghit lacrima. Era insuportabil de sărată.
Ajungem acasă cu bine, mă uit printre știrile depre marele congres în roșu și mă înspăimânt din nou…off cât de paranoia sunt. Malefiscus se declară deja mesia știe că doamnele îl vor urma. Știe că prin asta sensibilizează ochii domanelor de pretutindeni. Știe că doamnele vor putere și le oferă bomboane. Iar noi copiii rămanem fără mame dar cu doamne. Of de-ar fi adevarate DOAMNE tare m-aș bucura dar am din nou un straniu și trist instict.

Urmează frica…de groapă.

Noaptea de „joi”

Noaptea de „joi”
5 Martie 2017

Ploua și era noapte, după ce ne-a stropit bine cu picături mici care se spărgeau nervoase de parbrizul mașinii, apoi cu picuri cât ai scuipa(vai ce scârbos) apoi aceștia s-au transformat în fulgi mari și pufoși care veneau peste noi ca și cum ar fi vrut să ne înghită. Ștergătoarele mașinii scoteau un sunet straniu înfundat, sacadat ca bătăile inimii, muzica la radio avea un clinchet ascuțit care sărea dintr-o boxă în alta, pe un fond în care vâjâitul sobru suna ca zgomotul roților de la o mașină care gonea. Eu ca deobicei cu gândul habar n-am pe unde, în acea înfundătură, îmi închipuiam că mă țin de mână cu doi omuleți. Un omulteț fugea, celălat se plimba lejer și calm iar al treilea stătea pe loc, aștepta. Toți trei erau prinși în conturul parbrizului mașinii care gonea prin întuneric. Toți trei erau aliniați…

Vezi articolul original 271 de cuvinte mai mult