În fața ta

În fața ta
26-29 sept 2017

Pe tavan stă întins un, să-i spunem, vis
Coborâm privirile, mergem mai departe

O pauza scurtă…
Acum

Intrați vă rog în scenă!

Ne apropiem încet spre o altă latură a încăperii
Cu ochii doar,
Pătrundem printr-o fereastră
Este deschisă, în adierea vântului se clatină mofturoasă.
Vedem cum se ridică un contur să-și lumineze fața
Parcă ar vrea să inspire tot aerul proaspăt prins în lumina dimineții răcoroase,
Adânc în piept să-l păstreze pentru un timp măcar.
O fi a mea?
Nu
Poate a ta
Nu știu
Figura!

Pe pereți, tavan, podea încă se mai joacă liniștea
Cu visul ei care acum apare în linii,
Pete,
Când și când câte-o lumină Atârnată pe perete ca un tablou strâmb fără ramă

O pauză scurtă

Nu se mai observă nici linii, nici pete, nici…
Nimic?!

Ochii încearcă să vorbească,
Cu trupul să se întâlnească,
Un contact cu termen limitat e deajuns acum.

Pauza s-a micșorat a fost strânsă în pumnii grei ai întunericului ei.

Unde i-o fi gândul când ochii,
Vor să dea o fugă pe fereastră
Unde i-or fi ochii când afară plouă, ninge sau e soare
Poate doar se dezmeardă privind necunoscutul
Unde-i este pielea răstignită
Și sufletul, inima sau cum i-o mai zice…
E și el agățat?
Poate-i prins într-o capcană
Apoi dus într-o cușcă
Și mutat din nou în altă închisoare,
Apoi alta și…
Și iar
I se spune să-și așteapte cuminte plecarea.

Cuminte,

Ei și dacă ar primi aripi
Ce ar face cu ele,
Le-ar mânca
Dintr-un prim instinct sălbatic?

Ce-o mai fi acolo pe fereastră,
Colțuri de rai poate
Vai iertați-ii sufletului gândul pofticios
Ar mânca și raiul colț după colț
Iar miezul l-ar savura,
Chiar și așa sătul, gură după gură
L-ar înghiți până la ultima îmbucătură
Cu al ei punct culminant cu final fatal.

Avem acum o încăpere inundată
De vise pe pereți în aer și tavane
Iar pe podea stă întins profilul Contemplându-și amețita stare.

(Fotografia este de pe internet, felicitări autorului :))

Anunțuri

Of-uri

Of!
Oare nu m-am plictisit de atâtea of-uri. Of! Același of.

Mă cred un om destul de creativ în viață și totuși apare din nou și parcă tot mai înfocat acel minuscul „of”. Acum să văd cum deznod situația:
1. Mor de draci că nu am mai mult timp pentru mâzgăleli – frustrare de  minus 10 puncte
2. Mă oftic că nu am instrumentele necesare mâzgâlitului de 10 puncte plus. Doamnele cunoștințe în materie de desen mă cam lasă cu mucii strălucind pe față. Așa-mi trebuie dacă am fost ignorană când doamnele posibile cunoștințe se gudurau printre picioarele mele ca pisicuțele răsfățate. Ce-am făcut atunci, le-am dat câte un șut obraznic de nervi și frustrări. Nu era mai bine dacă le lăsam să mi se urce în poală, mângâiam nițel motăneii iar acum eram o Doamnă? Acum când mi se pare într-una că nu mai am timp pentru toate tablourile pe care le voi mâzgâli, că nu reușesc să citesc tot ce ar fi trebuit să fie deja citit. Of…(același of) bine articulat apare din nou ca o buruiană. O tot smulg și ea OfA din nou dă să crească. Am încercat să o ignor, am lăsat-o să crească și a făcut flori apoi alte semințe care s-au împrăștiat de jur împrejurul ei. Acum am mai multe fire de OfE (of-uri) decât păr pe cap. Minus 7 puncte
3. Ipohondra paranoică a primit o menghină pe care o tot probează pe tâmpla mea stângă. Am amenințat-o, i-am vorbit logic, clar și elegant, am întors-o din drum, i-am pus piedică și mi-a frânt oasele, am căutat să scap în fel și chip dar ea nu și nu. Parcă o aud cum se vaită vai vai of of ce pe moarte mai sunt…de parcă ar conta așa mult pentru lumea asta un 50 de kile în plus prea vioaie sau prea triste. Minus 5 puncte.
4. Of dragul meu tânguit de toamnă sau orice anotimp, dă-mi pace sau mai bine fii mai creativ. Zic. Minus 3 puncte.
5. Destul de repejor am ajuns la plan: Mi-e dor să citesc o carte, de o săptămână nu am citit decât câteva rânduri. Am destule cărți din care să aleg dar nu. Doamna o vrea pe una anume pe care nu o are „Cartea rosie – Carl Jung”. Doamne ce manipulatoare sunt dorințele astea! Ghinionul cel mare este că e scumpă. Așa că poate, poate doar Moș Crăciun să se îndure și să-mi asculte Of-ul. Minus 5 puncte.
6. Am zis că-mi fac un plan, am gâdit sănătos numai că mă tot învârt în jurul cozii mele de drac necioplit. Minus 5 puncte
7. Maine…ba nu mai bine o las așa întinsă pe pânze de păianjeni ziua de mâine. Mă bazez că o voi țese bine noaptea asta. Se spune că noaptea e un sfetnic bun. Numai pentru asta ar trebui să dorm 🙂 Vă urez doamnelor și domnilor din diferitele mele unghere: Fiți înțelepți, dormiți!

Acum adunăm tot punctajul cu Minus apoi îl anulăm:
Fiți înțelepți, noapte bună!

Umbre de toamnă

15-16 Septembrie 2017
Umbre de toamnă

Tălpile tale dragă…fără culoare
Adâncite până-n mlaștinile organelor încă vitale
Întunecă din nou umbra stinsă de ieri.
Calci greu deasupra capacului din lemn uscat
Of! Cum șueră ciocanul prin lumină când trece lovind cui lângă cui negreșind vreodată ținta
Sar așchii mici din trunchiul tău din lemn pătat
Dar nici că-ti pasă
Ba chiar o crăpătură cu un trosnet scurt se-asează cu acel ecou din al pieptului chinuit tic tac
Unde…pătrunde încet și sigur un firicel de aer umed-ruginit de toamnă.

Vicii, delicii și cărți
(august 2017)

În concediu toate vii sau moarte le văd „…en rosé”
Un soț romantic oferă soției acestuia câteva flori mici violet cu miros ca a zambilelor. Femeia Cârcotașa deși se bucură nu se mulțumește cu frumosul gest abia vizibil pentru necunoscători și îl întreabă cum să le țină…în pumn, să le pună în păr sau poate la presat în buzunar? Nu au codițe de care să le prindă să țopăie apoi fericită și iubită. Desigur romanticul soț a dat-o gata din nou pe fericita femeie când i-a spus să le ruleze. Vicii dulci efervescente de Olanda…delicioase pentru un concediu zâmbăreț.

Pe dragele plaiuri străine mă prinde câteodată dorul de artă și cum am acum un fix să pictez nuduri îmi închipui o doamnă cu buze uimite ce-și îndreaptă bomboana de ciocolată belgiană în întunericul gurii. Salivez și eu la așa o imagine dar nu mă las, o rog să stea cuminte nemișcată pentru ca eu să-mi ating nevoia de artă. Artă….nu joacă! Nu râde nimeni  toată lumea oftează, oftează, oftează. Chiar și eu beau vin roșu sec sec sec s… Totuși, aici în patria berii după cum se laudă belgienii ne întreținem cu diferitele gusturi ale acesteia. Ciocolata o păstram pentru acasă.

Într-una din zile am pedalat voinicește să ating cât mai repede apa mării din țara ciocolatei. De mult îmi doresc să văd marea din Olanda dar mi-a fost dat să o văd pe cea din Belgia, e…tot Marea Nordului. Nu am ajuns la Haga dar am înotat un minut undeva în Belgia aproape de granița cu Olanda. Off ce zi…greu de imaginat atâta relaxare pentru firile noastre sangvine. Și totuși se poate, în special când sărim granițele.

Printre viciile și deliciile concediului nostru tineresc am citit două cărți iar cu a treia mă lupt altă dată deoarece e o idee mai complexă. Așa cum am spus, în timp ce traversam în diferite moduri orașe și țări am citit din amintirile și căutările a doi oameni: „Radu Paraschivescu – Am fost femeie de onoare” și „Jan Cornelius – Eu Dracula și John Lennon” Simpatice cărți!
Lectura mi-a deschis câteva din cutiile amintirilor:
Am trăit 9 ani în timpul comunismului dar probabil voi trăi până la capătul tunelului cu ecoul ce-l produce încă.

Iată câteva din amintirile ce mi-au fost refuzate de către mătură și făraș:
Înainte de ’89: Pachetele de la rudele tatălui meu din Germania erau printre cele mai mari fericiri pentru noi. Ciocolata Kandia (Made in Romania) era una din bucurii. Nu de alta dar nu văzusem în România…așa ceva!
După ’89: Trenul foamei/groazei care venea de la Iași, oprea în Suceava unde devenea stăpânul meu timp de minim 14 ore, uneori 16 sau mai mult până la Timișoara. In pântecul lui se întâmplau multe. In compartimente găseai gheață iarna, multe tipuri de mirosuri cele mai multe nu tocmai plăcute, pericole, oameni, deseori mult prea mulți, plase de rafie pline cu lucruri din bazar, oameni foarte apțiguiti, pe un *don m l-am văzut dormind în locul în care ar fi trebuit să stea bagajele…multe trăsnăi de povestit.
Înainte si după ’89: Alte amintiri care încă îmi zgârie ficatul sunt cele școlare. Îmi dau târcoale mai ales pe șira spinării uff poate e vina mea sunt leneșă când sunt sub preșul obligațiilor. Așadar constrânsă de sarcinile copilului-elev îmi făceam temele și învățam cu prea puțină grijă. De fapt cu mulți, mulți nervi…nu știu de unde ieșeau atâția. Mi se pare greu să fii copil, ba chiar frustrant.

„Acasă, în România mea.
Înainte si după ’89: Eram undeva prin clasa a XII-a la liceul de arte plastice, secția pictură. Nu știam ce înseamnă viață, valoarea banilor nu o înțelegeam, despre pictură nu aveam nici cea mai vagă idee la ce e bună înafară de refulare. Într-un context cu o adolescență zbuciumată, fetița băiețoasă nu voia decât să plece să-și găsească scopul în viață altundeva deoarece acasă nu o vedea. Dezorientarea a avut o grămadă de minusuri dar plecarea a adus în cea mai mare parte bunătăți. Nu voiam să plec pentru a câștiga ceva ci voiam să scap de undeva. Din păcate dezordinea ce o aveam în minte nu mă putea face să am un plan clar. O întâmplare aparent nefavorabilă a făcut să mi se deschidă portița mult visată. După bacaloreat am plecat.

Cât de singură mă simteam până atunci, acum o și trăiam. Am aflat cu adevărat cum e să fii singur, am avut noroc că nu a trebuit să îmi pun problema banilor deoarece am avut susținerea părinților. Nu aveam muți bani dar mă descurcam și aveam chiar și de o cafea în oraș. Îmi aduc aminte și acum de prima mea cafea într-un club întunecat cu lumini difuze și scaune cu o formă și un concept din cele mai interesante pe care le văzusem până atunci. Muzică Jazz în surdină, cafeaua mică și tare, eu singură și singurătatea învăluită în întuneric. Mă simțeam totuși bine pentru că aveam libertatea de a-mi găsi tot singură traseul. Frumoasă aparenta libertate.

Cum spuneam, mi-am dorit să fiu departe de casă, nu ajunsesem la distanța care mi-o doream dar direcția era bună. Au trecut ani, mult timp am continuat să îmi doresc să ajung unde îmi propusesem. Viața mi-a oferit alte direcții și m-a făcut să îmi schimb părerea. Nu radical dar deocamdată cred că cel mai bun loc este în care sunt acum, acasă , în casa construită de mine împreuna cu noua mea familie, în România în plină dezvoltare, într-un oraș care „promite” în care am posibilitatea să mă dezvolt și să dau și altora din ce știu. La un nivel minim aduc frumosul, esteticul, echilibrul vizual în casele oamenilor și sper că și în sufletele lor creându-le spații plăcute. Mai am câteva lucruri care încă nu am avut maturitatea să le dezvolt dar sper să nu fiu egoistă să mă așez comod să le las uitării.
În concluzie, azi sunt naiv de optimistă și încrezătoare în România mea și nu mai am gândul plecării.”

Textul „Acasă, în România mea” l-am scris undeva prin Noiembrie 2016. În 2017 România mi-a arătat din nou fațetele ei pline de mister învăluite într-o mare nesiguranță. Și totuși încă putem ieși și intra în țară cu buletinul…

Alte drumuri, alte minciuni…
După ’89: La *Deduleștii mici (de carne) au rămas atârnați în drum de când s-a inventat mâncarea tradițională (românească).
După ’89: Același pod peste Dunăre cu problemele lui specifice… care te sâcâie până în stomac și degeaba mai vomiți după atâta drum vălurit că n-ar avea pe unde sa ajungă „salvarea” să-ți panseze reputația de naționalist.
După ’89:  „Suzana, Suzana
Suzana I’m crazy in loving you” la Mamaia, încă mai caută să zdruncine trăirile trecătorilor flămânzi de pe faleză. Mamaia, păi da?!
După ’89: Tot pe acolo cel mai trist și asumat tânăr de vreo 18 ani (frumușel și cu expresie de copil cuminte) vinde clătite, se chiar confundă parcă cu ele. Diferite gemuri, toppinguri, nuci, banane, miere și aceeași clătită de fiecare dată. În general îmi place să glumesc sau să zâmbesc oamenilor dar la acest băiat pur și simplu nu ajungeai, era undeva…departe.

In partea a doua de honăreală am citit Intermitentele mortii – Jose Saramago și Doamna Bovary – Gustave Flaubert (A dracu de faină! Cum îmi plac mie cărțile. „Ce femeie!” Madame Bovary – Când în egoismul ei este fericită strălucește iar când nu-i ies lucrurile așa cum vrea ea este o japiță.)

Mulțumesc :)

Am câțiva oameni care mi-au intrat în viață unii mai subtil fără nici măcar să bag de seamă, de alții m-am agățat eu fără ca ei poate să își dorească, în fine… tot felul de situații și oameni. Indiferent cum i-am întâlnit și cât de prieteni suntem pe unii dintre ei îi am în tabloul de peste 50 de ani. (Sunt poate prea optimistă cu numarul de ani în special :))
Una din aceste persoane dragi mie, de ziua mea mi-a făcut o surpriză care mi-a picat foarte bine:
„La mulți ani, om frumos!!! Să fii fericită și sănătoasă și iubită și veselă și împăcată în fiecare zi din viața ta!!!
Îți doresc tot binele din lume și să îți vindeci toate temerile și fricile și rănile mici și mari pe care le mai ai, iar la final să știi că absolut tot a meritat.
Te și sun să-ți urez, dar astea stau mai bine scrise.
Te pup și te îmbrățișez cu drag!!!!”