Șantiere (ca-n viață)

munciSunt designer, amenajez case și alte spații. Creativitate! O, doamne și câtă creativitate…avem cu toții!

Mă trezesc într-o dimineață, mă uit scurt pe geam, îmi zic, azi pot să mă îmbrac un pic mai feminin. Încerc o rochie, o fustă, un ciorap fin cu gândul că nu trebuie decât să merg la birou să deschid compiuterul și să simulez niste mâzgăleli pe pereți…poate gri, poate colorați energic…în funcție de client și stare spirituală. Așa se face că unele case sunt mai vesele și altele tânjesc după culoare. Totul este după cum m-am îmbrăcat în acea zi. Exagerez un pic!

Am spus că mă trezesc dimineață, greșit! De multe ori nu mă chiar trezesc decât după vreo doua ore cu adevărat. Alteori când eram mai entuziastă și o “mare lucrătoare” de noapte, dimineața era doar o extindere a zilei precedente. Să vorbim în termeni specifici meseriei…ce dracu! Extinderi, redecorari în unele dimineți musai necesare dacă vrei să mai rupi câte un zâmbet a vreunui indiscret. Bine, poți oricând să dai o fugă pe șantier și să te hlizești cu electricianul, om deștept dealtfel…ce le știe pe toate. Sau poate vrei să povestești la o cafea de la automat despre rosturile care le cam vezi că nu-s în aceeași dungă și nu prea poți să te prefaci că nu este adevarat.

Doamnă…nu este ceea ce pare! Să vedeți, stați să vă explic domnișoară designer că plăcile sunt de vina, nu sunt dealea bune sunt tăte strâmbe.

Și tu, care, ca o cucoană ce ești că te-ai nimerit prin șantier în pantofi cu toc, exlică-i domnului director de șantier că nu-i ce trebuie. La faza asta, uit de toc și de ungii și pun mâna pe cate o placă ceramică, pe câte un boloboc să îi demonstrez contrariul…nu de alta dar știu pe ce a dat beneficiariul acelei case, banii. (Știu…pe dracu…nu știu nimic)

O… doamnă, dar să știți că și peretele era foarte strâmb.

În gând…dar cine drac la făcut? De cele mai multe ori nu mă bag să mă iau în gură cu zidorii sau cu faianțorii, nu este sănatos, ei au tot timpul dreptate. O dregem cumva sau dau jos tot, placă cu placă.

Continui? Da.

Doamnă! Noi lucram pe bani nu pe…

Dar să vă spun, creativitatea muncitorească bine intentionată le bate pe toate. Cea de care vă voi povesti pe scurt nu a fost cea mai teribilă dar este printre primele mele înfruntări zgomotoase. Omul, care-mi povestea de faptul că dumnealui lucrează pe bani nu ca mine, tocmai montase niște vase de toaletă unde clientul împreună cu mine stabilisem un spațiu de depozitare. Cum era în budă, la figurat vorbind?, domnul șef de șantier a început să dea cu praștia după mine chiar de la prima întâlnire. După dumnealui, domnișoara artist, designer sau ce-o fi și cu ea era doar o piesă care trebuia mutată cât mai repede. Obișnuia să fie șef așa că s-a comportat cum probabil gândea că merita, rățoindu-se zgomotos, în cazul ăsta la ușa casei dar… fix ca la ușa cortului.
Vai ce m-am înroșit de supărare și nu țin minte dacă am sărit și eu calul cu vreo vorbă urâcioasă dar ce mai conta. Bine că nu erau și alții de față să ne filmeze să ajung “boală virală” pe internet. Apropo de asta, nu de mult am văzut o postare pe facebook care suna ceva de genul: “Bine că nu erau telefoane cu camere de filmat când eram tânăr și prost.”
Cu un început de colaborare nu tocmai sănătos, trio-ul client + constructor + designer a ajuns cu bine la final de lucrare. O lucrare care a ieșit chiar foarte bine, dealtfel.

Dacă tot am ajuns aici, pot să aduc aminte de starea de neliniște pe care o am când echipa este extinsă la clinet + arhitect + designer + constructor sef + lucrători + distribuitori a diferitelor mărfuri necesare construirii unei cladiri + bunici + prieteni +… Ca la bâlci, fiecare ne dăm cu părerea și cine are argumente mai sclipitoare iese câștigător. Hei, nu zic că eu sunt podoaba cea mai de preț, mă includ voinicește și pe mine în bâlciul ăsta.
Da balci! Câteodată înfundați în noroaie, la propriu, discutăm cât de elegant va arăta casa la final. Discutăm în timp ce un radio zbiară cu diferite muzici sau știri, flexul îți zgârie creștetul capului, praful ți se așează pe amigdale și în nări ai toate mirosurile posibile, de la traspirație la cârnați prăjiți. Vai de ei săracii copăcei pe care vrei să îi păstrezi, pentru că îți închipui o curte curată, la un moment dat visată.
Mormane de mizerii de tot soiul peste care încerci să pășești cu tocurile tale drăgălașe de divă, pe care te bazai de dimineață că îți vor aduce zâmbetul pe buze sunt acum înecate în bâlciul mizeriilor tipice șantierului.

Haida că nu ma plâng, doar observ. Șantierul mi se pare printre cele mai faine părți ale meseriei. Este nasol numai când ești luat pe sus, fără programare sau când este foarte frig și plouă dar și când sunt 40 grade afară. Deobicei când știu că am de mers la vreo lucrare mă îmbrac conform: “cizme de cauciuc”, haine antijeg, adică unele gri pe care nu se vede praful chiar tare, mască de fier și altele în funcție de câte grade sunt afară și în clădire. De multe ori îmi pare rău că nu am câte un pastiloi mare pentru dureri insuportabile de cap. M-am mai păcălit de câteva ori și am răcit după ce am stat câte o oră sau două la vreun releveu sau alte discuții. Mi-am mai julit picioare, mâini, unghii dar încă nu mi-a căzut nici o caramidă în cap. Astfel încă sunt “meserie”… cu brățară de aur.

Este o primăvară cam rece și umedă, imediat trebuie să ajung pe șantier unde ar trebui să fac măsurători pe exteriorul casei. Mă gândesc serios să amân acestă vizită pentru prima zi în care dau de un pic de soare. Dar cum am amânat aceată întâlnire de multe ori, acum mi-e cam jenă așa că plec. În drum spre clădire încep să zâmbesc un pic deoarece tocmai am oprit ștergătoarele mașinii. O urmă de soare parcă ar vrea să se strecoare printre norii chinuiți încă de greutate. Mă bucur, de data asta am avut noroc.

Buuun

Până acum am spus povești șantieriști cu miros de șuncă. Continui cu povești cu gust confuz.

Ca designer de interioare în România, fără să știu cum este prin alte părți cu tradiție cum ar fi Italia, este fără limite. Sunt desigur și avantaje în libertinajul ăsta fără reglementări. Nu se știe clar unde este limita dintre arhitectură și design, fiecare parte are tendința să își depășească atribuțiile. Părerea mea este că nu exista spirit de echipă, fiecare parcă ar vrea să câștige în fața celuilalt și mai ales când este prezentă supremația clientului. Clientul uneori este obosit de atâtea păreri diferite, designerul este și el chinuit de indecizia acestuia. Arhitectul cu a tot puternica lui semnătură, uneori fără asumare alteori pe bună dreptate, nu suportă pe lichelele de designeri-artiști care habar nu au pe ce lume sunt. Da și de data asta, în unele cazuri pe bună dreptate.
Artă, nu război! Cretivitate, nu kitsch/chici! Culoarea realității fiecăruia, nu exagerare forțată! Iată, câteva din drumurile pe care aș prefera să merg împreună cu o echipă sudată. Banii, da sunt musai, au nevoie de ei chiar și artișii pasionați de ceea ce lucrează. Ca să vezi…nu-ți ajunge că faci ce-ți place? Mulți dintre artiști și designeri nu cunosc cum ar trebui să-și vândă “pielea”.
Tânjesc uneori după o echipă faină, mi-o închipui și cu situații dificile, cu certuri pe teme de design și artă cu seri de poezie și filme grele, mi-o închipui undeva în Amsterdam.

Ei na!

Ce vrei, tu, domniță cucoană dragă nu este posibil decât întâmplăr probabil.

Tu nu vezi?

Nu văd?

Nu vezi că nu interesează pe nimeni…părerea ta?

Ba da, dar nici nu deranjează pe nimeni.

Nu vezi că predomină luciul?

Da văd, dar este frumos luciul…

Nu vezi că luciul dorește să domine?

Da văd, dar…

Dar ce?

Mă gandeam să fiu îngăduitoare cu mine și cu cei din jurul meu, pe cât posibil…

Dar la ce-ți ajută?

Habar nu am…poate…mă ajută să fiu om?
Mă ajută să mă bucur și să mă supăr.

Mă gândesc uneori la munca dintr-o fabrică, să mă așez la bancul de lucru robotizat poate, să-mi irosesc timpul cu gândul că vine ziua salariului, să calculez doar cum îmi plătesc datoriile câtre stat, apoi către marile magazine care-mi jupoaie și ultima speranță de a fi fericit. Dar da, după program, mi-am lăsat problemele bancului “pe birou” și când ajung în hruba mea ACASĂ, sunt acasă. Aici dau de altele dar măcar nu le mai aduc și pe cele de la plantație, asta dacă nu mi-o asum. Dacă ar fi a mea chiar și numai cu sufletul, mi-aș face griji pentru pajiște să nu mi-o invadeze melcii, gândacii sau păsările.

Oricum ai lua-o tot la naiba te duci dacă nu te vezi bine în oglindă.

Sunt pe lângă subiectul pe care mi l-am propus, dar numai așa mă bucur de scris, altfel ar ieși o penibilitate ireală fără sare și piper. Așa, chiar dacă dă din colț în colț și chiar dacă mă înroșesc în oglinda-mi de aiurelile debitate, măcar știu că-s parte din existența copacacului care cum ziceam, tocmai a fost doborât. Apoi felii debitate de străinătate înșfăcate…duse au fost. Haida că mă oftic și mă supăr pe românașul chel de păduri și de misterul Ielelor care nu-și mai găsesc locul. Acum se plimbă ca zăludele singure una și una prin nopți sub lună pline.

Revin la șantierele mele…
Un mediu tare interesant, cunoști tot felul de oameni, de la cel mai bogat la cel mai sărac, oameni deștepti, oameni frumoși, oameni urâti, oameni care uită să-ți dea banii pentru serviciile oferite chiar dacă tu le-ai dat deja proiectul și te gândești ce prost ai fost. Și…ca la copii proiecte mici probleme mici, proiecte mari probleme uriașe pe care eu una le iau cu mine acasă și le trec chiar și prin vise. Uneori construiesc în somn și dimineața mi-e cam ciudă că nu-mi amintesc ce “minuni” am făcut.
În meseria asta observi că toți oamneii sunt la fel. Mai demult mă intimidau oamenii cu pretenții mai mari, mă intimidau și oamenii care păreau că au bani mulți. Banul intimidează…dar cum, vrei nu vrei intri cumva în intimitatea oricarui client, vezi cum necesitațile sale sunt aceleași cu ale tale, fricile sunt și ele în același loc, fericirile la fel. Cu unele excepții la care nu mă bag să comentez, nevoia majoritaților oamenilor sunt aceleași…când ajung ACASĂ.

Așa s-a conturat, părere artistică despre viața artistică a designerului artist agățat într-o seară într-un vis artistic prins în misterioasul soi de vin și el…Un mare artist!

Până acum am vorbit cam dezlânat, acum le clasific scurt pe căprării:
Designer de interior, un artist cu insuflețiri de arhitect.
Arhitect, cel ce știe cum stă treaba.
Client, cel ce vrea totul pe tavă.
Muncitor în constructii, cel ce le știe pe toate.
Sefu’ muncitorului este super om, el deține toate cunoștintele.
Am obosit!

Apropo! Să nu uităm!
Am dat și peste oameni minunați pe șantierele…vieții!

Arta de a ieși din casă

Am fost la două expoziții total opuse ca abordere, tematică, culoare etc. Este o perioadă tare pe gustul meu în artă, poate din cauza asta m-a trezit sau poate abia acum am ochi să o văd…chiar dacă sunt atașată de mult cultului ăstuia. Sper că la un moment dat să îmi găsesc o traiectorie de exprimare în care să mă simt confortabilă și în care să exprim “tăt” ce am de spus și de căutat. Chiar dacă am nevoie de artă și o am în toți porii nu aparțin niciunei bresle la modul activ. Mi-ar fi plăcut dar m-a retinut ceva, există un blocaj cred eu pe care probabil mi l-am clădit eu…în fine multe de spus și vreau de fapt să povestesc de alți oameni. Oamenii de cultură și unii artiști au un anumit aer rece și stufos pe care l-am înghițit și înteles, poate, diferit din cauza unor frustrări proprii. Diavoli neiertători și greu de dezlipit o dată ce te-ai obișnuit cu ei.

Este, cum am spus mai sus, o perioadă care îmi place în artă, este o modă cara mă prinde, am un atașament vechi pentru benzile desenate, pentru tot ce se numește Pop Art, Undergroun Art, Urban/Street Art, etc Chiar dacă nu am nici un tatuaj le ador mai ales cele bogate, nu cele pierdute pe corp. Cu toate acestea cealată parte din mine are nevoie de clasicii reliști eleganți.

Așa că, să vedem ce mâzgâlesc oamenii!

La prima expozitie am fost condusă, spre bucuria mea, de autorul proiectului Romeo Ioan la: “Iconuri satirice hapăninguri albanegre” de la Memorialul Revoluției din Timișoara (detalii pe afiș)
Mergeti cu timp și căutați să întelegeți personajele satirizate că-s tare faine, sunt ca o glumă cu bun simț, unde nu superi pe nimeni dar spui lucrurilor pe nume. Poate exgerez că-mi place mie stilul. Dintre toate C. Chaplin mi-a rămas în minte de când am văzut primele fotografii de la vernisaj, are ceva luminos, nu știu dacă este cel mai potrivit cuvânt dar conform dorinței mele, aici caut să rămân cât se poate de spontană.
Văzusem afișul de la Marecel Tolcea, care din ce citesc a fost curatorul acestei expoziții. Mi-ar fi plăcut să fiu de față la Happening și să observ la cald întâmplarea, întâplărilor, dar mă bucur că am ajuns și plănuiesc să mai dau pe acolo și să las timpul să treacă citind liniile dar și textul despre cei satirizați pe care îi cunosc mai puțin. Apropo, pentru asta, nu aveti nevoie de google my love, găsiți acolo textul pregătit, numai așezati-vă pe banca din lemn.

16711506_385847541788972_2129296008783741496_n

16700324_1288723494506650_4396392520313206428_o

Țin să spun că după ce am văzut fotografiile și deoarece cumva îmi părea rău că nu am ajuns la vernisaj a trebuit parcă să mă conving de omul artist Romeo Ioan și uite așa am ajuns și la teatru, la “Prometeu rău înlăntuit”, unde conceptul este al aceluiași autor. Unde, deasemenea, am fost încântată de multitudinea de efecte pe care le poate da un act artistic la care există implicare. Părerea mea, e că arta trebuie să o simți. Actul artistic dacă nu produce nici o mișcare chimică, nu se poate numi decât obiect frumos, urât, etc. (futabil sau nu… dacă tot suntem în urban art, îmi permit să râd nițel mai colorat)

17350046_1314440245268308_5047799668212699628_o

 

       A doua expozitie am văzut-o un pic în grabă, deoarece mi-a trebuit musai și rapid să încep să citesc o carte care a dorit neapărat să fie așteptată…cam dureros pentru o apucată, sangvinică.
Aceasta a fost la Viorel Toma, Muzeul de artă din Timișoara, unde nu pot spune mai mult dar cred că spun destul: A stat timpul în loc. Sună banal “Natură statică”, dar am eu ceva de modă veche care nu mă parăsește și nici nu-mi doresc 🙂

16910831_1130620777066399_11523441_o

La o poveste cu Mihai

Showroom Tempini București.

Am povestit cu Mihai (designer Mihai Caraghiaur) despre acest spațiu. Sper că am reușit să dezvolt corect discuția noastră. Ne-am întâlnit într-un cadru minunat la librăria „La două bufnițe din Timișoara” unde am stat și ne-am pierdut în povești vreo 3 ore pe un fond muzical perfect pentru astfel de teme, un Jazz finuț. A fost o descoperire foarte faină și urmăresc să mai am astfel de întâlniri și cu alți designeri, artiști, oameni frumoși. Nu am studii de jurnalistică sau litere, dar mi-e drag să descopăr oameni frumoși și proiectele lor așa că nu știu cum să denumesc ce urmează: Poveste, Gând, La o cafea…Totul este un melanj între ce mi-a povestit Mihai și cum l-am înțeles eu.

Să începem cu “temelia”. Acest spațiu a ajuns întâmplător să fie al nostru (Tempini). Se căuta o casă, care trebuia să ne servească nouă  ca amenajare. S-a pornit de la ideea de a face alt tip de showroom, o altă abordare față de tot ce înseamna showroom în piață, în zona aceasta de finisaje, deci aveam nevoie de o casă care să pună în valoare materialele. Am vrut să arate ca o casă, ca un proiect final de amenajare casă, nu ca un showroom. Nu s-a știut din start cum v-a arăta transpunerea acestui proiect. Am văzut 3 case, iar aceasta a fost aleasă fără să-i cunoaștem istoria, contextul în care este poziționată.

Aici, totul este gândit pentru a… Descoperi. După ce am ales casa și vizualizat spațiul am stat, cred, o lună și jumătate, timp în care m-am documentat. Mi se cereau schițe, dar evitam să le dau deoarece îmi doream să-mi conturez ideea în așa fel încât să aibă viață, să aibă cap și coadă. În orice proces creativ există un fel de preludiu, un timp în care compui și recompui concepte și imagini iar la un moment dat apare, acea magie, acea comoară care aștepta să fie descoperită. Aici, totul a pornit de la o singură cameră, toată amenajarea s-a născut în bibliotecă. Trebuia să introducem în spațiu un expozor foarte mare și, desigur, trebuia să îl punem în context, este foarte greu să abordezi un showroom de gresie și faianță unde ai expozoarele care sunt total impersonale, cutii în care stau niște plăci… trebuie să le dai un sens, o poveste. Ce a ieșit este o joacă. Am discutat cu beneficiarii proiectului ca toată amenajarea să se organizeze pe zone de funcțiuni. Într-un spațiu de locuit  avem zonele clasice, după cum urmează: coridor, bucătărie, bibliotecă, dressing, salon de ceai, living, birou. Am pornit amenajarea prin repunerea în context a fiecărei zone.

Trebuie să spunem că acum vreun an și jumătate, Tempini a făcut un rebranding, iar noul slogan Tempini devenea “Feel at home”. Aceasta este prima locație care a fost generată de “Feel at home”. Aici sloganul se regăsește în fiecare încăpere și într-adevăr ne simțim ca acasă.

Chiar de afară unde intrăm în contact direct cu sloganul firmei “Feel at home”, ne pregătește, ne dezvăluie subtil ce se va întâmpla înăutru. La intrare, avem două panouri ale artistului Alex Tulco. Multă lume a fost un pic contrariată de direcția pe care o dau aceste panouri tablou. Un pic nu se leagă de casă sunt mult mai vibrante și agitate față de atmosfera calmă și calculată din restul încăperilor. Genul acesta de contrast atrage atenția asupra panourilor special personalizate pe proiect, iar noi am dat o temă spre interpretare numită “Mușchi și Licheni”. Nu s-a dorit nici o conexiune cu spațiul, ideea e că poți să dai o temă destul de abstractă iar artistul o transformă într-un panou decorativ. Avem și un panou clasic de la Alex Turco, dar vizitatorul/clientul trebuie să înțeleagă că poate să obțină orice, nu există o restricție atâta timp cât și tema este suprarealistă. Aceste panouri le poți folosi în placări exterioare, interioare, le poți curba pe pereți… sunt versatile. Tempini aduce acest produs nou pe piața din România. Deoarece sunt pictate manual, nici un panou nu este identic cu altul, chiar dacă temele pot să semene.

07

În CORIDOR jocul de lumini este important, fiind o lumină obscură, difuză, care amplifică strălucirea din  celelalte încăperi. În cele mai multe din cazuri holul este o zonă neutră, și nici aici nu este nimic exagerat, dar există elementul central care este ca un fel de metaforă: pe un perete deasupra sculpturii lui Stefano Bombardieri se află portretul “bunicului Tempini” – tablou de familie.

image

06

13

Din coridor te rog să mă urmezi în BIBLIOTECĂ.  Cu ajutorul unui cuvânt indici clientului ce v-a urma: “Biblioteca”. Aceasta face chemare către un anumit univers, bine definit. După ce intri în acel univers, previzualizat de majoritatea involuntar, ești surprins deoarece găsești într-adevăr o bibliotecă, dar este una atipică, o bibliotecă de lastre (cu panouri ceramice) ascunsă printre cărți. Fiecare încăpere are un cuvânt cheie care însușește acea zonă. În bibliotecă te chem într-o lume a culturii, într-o lume sofisticată în care ești ulterior surprins de analogia dintre cărți și plăci ceramice. Nu aș exagera să spun că aici ești invitat să descoperi cultura plăcilor ceramice. Prin poziționarea lor în context materialele au o prețiozitate pe care vizitatorul o observă imediat. În acest mod, materialul “strălucește” prin propria lui prezență, fără ca vânzătorul să îl laude, acesta devenind obiect de artă.
Expozoarele cu plăci ceramice ne trimit la spațiile dedicate băilor, unde apar robineții care nu mai au doar rol funcțional ci și decorativ. Ne întoarcem din nou către bibliotecă de unde scoatem cataloage de robineți, iar dacă vizitatorul/clientul dorește să pipăie produsul, în comoda pe care stau acestea se găsește micul showroom dedicat bateriilor sanitare.

image

18

Părăsim biblioteca și intrăm în BUCĂTĂRIE, unde abordăm diferit aceleași plăci ceramice pe care tocmai le-am vizualizat anterior. Aici avem o amenajare demonstrativă în care ne este prezentată versatilitatea materialelor. Plăcile ceramice au trecut bariera lor funcțională de până acum; putem realiza blaturi de lucru, placări pe mobilier, sau le putem decupa în diferite forme. Tempini pune la dispoziție modalitatea în care orice proiect de acest tip să ajungă în casa clientului așa cum îl vede pe hârtie, în proiect, fără ca acesta să alerge după cineva care să îi realizeze structura, altcineva care să îi taie și finiseze plăcile. Se pot realiza astfel nu numai bucătării ci orice tip de mobilier.

Pe scurt, am fost în bibliotecă, am citit cartea, iar acum realizăm piesa de teatru sau filmul.

08

Mai departe mergem în DRESSING unde analogia este legată de zona intimă a casei. Pășești în acest spațiu intim unde ești numai tu cu tabuurile tale. Aici ești surprins, zăpăcit un pic, nu știi dacă este o baie sau totuși este ceea ce ți s-a spus înainte să intri în încăpere. Dressingul este împărțit foarte subtil în trei zone: cea feminină, cea masculină și un sertar în mijloc, unde avem o chiuvetă roz, ce sugerează într-un mod firesc, copilăria.

Modul în care îți alegi obiectele din întreaga casă (aici intră și cele sanitare) trebuie să fie la fel de personal și de atent precum cel în care îți alegi hainele. Aceste alegeri trebuie să-ți reflecte personalitatea. O casă nu înseamnă numai obiecte și materiale, avem o scenă în care lucrurile vorbesc, se creează legături, se nasc amintiri. Aici avem o tapiserie de prin 1700, o scenă biblică,  piesă de origine franceză sau olandeză, nu se știe exact proveniența ei. Este o scenă biblică cu arhanghelul Mihail. Prin acest minunat obiect, spațiul primește o intimitate mult mai mare. Atenția este reținută aici de importanța materialelor textile și a obiectelor de artă dintr-un spațiu: tablouri, sculpturi, covoare, etc Tempini oferă caltite și în această direcție, lucrând cu o galerie de artă. Tablourile din showroom se vor schimba periodic.

image

09

După cum spuneam, într-o casă este un univers mare de materiale, așa că vă rog să mă urmați de această dată în SALONUL DE CEAI. Ne așezăm și începem să povestim acum despre parchetul cu intersii metalice, parchetul imprimat, parchetul cu tăieturi ușor rustice care povestește de forma neregulată, naturală a copacului. Avem de asemenea panouri decorative din lemn, cu design Casa Versace. În acest salon sunt adunate materialele dragi nouă. Ele au fost montate în rame de tablouri în care fiecare material se dezbracă de propria-i poveste, iar atributele tehnice ale acestora se vor discuta în scurt timp la “masa de lucru”.

image

17

În această încăpere avem un simbol, o idee, care personal mi-a plăcut foarte mult. Este o sculptură a aceluiași Stefano Bombardieri despre care am vorbit și în coridor. Este o lucrare manifest unde se protestează față de valorile uneori îndoielnice ale prezentului. Este o reinterpretare a unei sculpturi din Grecia  Antică și care este făcută dintr-un material perisabil, spumă sintetică și este introdusă într-o cutie din sticlă unde este comprimată. Vorbește despre faptul că trecutul este înnecat într-un prezent fără sclipire reală.

10

Reîntorcându-ne în coridor se pot observa în trei camere, trei covoare frumoase de colecție. Ne îndreptăm spre LIVING, zona destinată mobilierului, corpurilor de iluminat, tot ce înseamnă amenajarea casei. Dar să vă spun înainte despre cele 3 covoare importante:
1. Cel din bibliotecă este un covor, cred din 1950, din primele generații de covoare în care s-a scalat paternul la o suprafață mult mai mare. Până atunci motivele erau deobicei condensate pe o suprafață foarte mică.
2. Ne întoarcem la covorul de la intrare, 1940, un covor persan cu semnătura casei de producție, un covor din lână unde s-au folosit doar pigmenți naturali.
3. În living este unul din covoarele de artă, covorul cameleonic, cum l-a denumit Mihai despre care mi-a vorbit  atât de pătimaș de parcă chiar  în acel moment îl mângâia. Acest covor este din 1920, realizat din lână și fulgi de mătase. Din fiecare unghi este altul, de la intrare se observă ca fiind alb șters,  dintr-o altă perspectivă începi să-i observi discret decorul, iar dacă ajungi în cealaltă parte ți se dezvăluie în întregime, cu toată povestea lui.

Mihai aici mi-a spus de fapt o poezie: Depinde de tine, de poziția pe care o ai față de obiect (sau om) în acest caz covorul, dacă tu îndraznești să-l pășești el își dezvăluie întreg decorul. Dacă încerci să îl vezi doar de la distanță el nu ți se arată. Doar parcurgându-l, decorul trăiește.

unspecified

16

15

14

La finalul vizitei showroom-ului de vizită ne așezăm și discutăm detalii tehnice, răsfoim cataloage, pipăim materiale, în ZONELE DE LUCRU.

05

12

Am lăsat pentru final exteriorul clădirii și mă aștept să fie savurat cu aceeași plăcere ca interiorul.

20

1921

Mi-ar plăcea ca pasiunea lui Mihai față de tot ce se numește artă și design să reiasă din text. Are omul ăsta tot ce-i trebuie să devină, dacă nu este deja 🙂 un mare designer. Este artist, îi place să fie riguros și are nevoie să aibă control cât mai apropiat față de orice lucrare. În design, și nu numai, atenția la detaliu este foarte importantă, părerea mea. Să zicem că am o slăbiciune pentru el ca designer din cauza echilibrului pe care îl duce bine dintre el ca artist și el ca designer/arhitect. Chiar dacă nu se lasă ușor descoperit, am remarcat din discuția noastră și multe sensibilități drăguțe față de viață în general.

În spirit Tempini vă urez să simțiți!

Arthă…

Cum am ajuns să fiu legată de artă.

Lucrările mele de artă mi-aș fi dorit să tindă către ceva mai deștept dar nu a fost să fie deocamdată :)) dar cum am în toți porii multă nevoie de artă și exprimare uite că tot pe aici mă tot învârt. Așa că, voi aduna pe acest site tot felul de subiecte care consider că merită ateția oameneilor. Consider că am un fel de datorie față de viață să contrabalansez lucruri care mie mi se par ne la locul lor, mai exact consider că este necesar un echilibru dintre informațiile despre cultură/artă și politică deficitară/medicamente/showbiz etc.

Primele mele interacțiuni cu pictura și arta au fost de foarte mică, nu mă miră de ce mă țin legată de lumea asta, o îmbrătișare bună pentru firea mea dealtfel. Conștient sau nu cred că avem nevoie de apartenență și cum mă simt o boemă doar pe jumătate nu mi-am găsit “grupul” așa că m-am gândit că aș putea să mi-l generez chiar eu. Nu pot fi se pare doar o artistă visătoare așa că sunt designer de interior deoarece am nevoie de “papa”.
Așchia nu sare prea departe de copac, dacă umblu prin trecut îmi dau seama clar de ce am ales meseria asta și am noroc să o și practic. De la mama am câteva crochiuri în creion, pe care le-a făcut la (din ce am înțeles) Școala populară de artă, în singurul an când a fregventat cursurile. Pe tata mi-l amintesc și acum cum desena cu creionul bine ascutit pe hartie milimetrică planul casei care și-ar fi dorit să și-o construiască. Nu mi-a spus niciodată chiar el dar știu de la mama că și-ar fi dorit să urmeze școală de arhitectură.
Am și acum de când eram mică un album cu desene a lui Rembrandt, un album color Editura Meridiane, Touluse-Lautrec care dealtfel îmi place mult și acum. Mai avem unul despre El-Greco și altul era Grigorescu la care îmi plăcea foarte mult siguranța și cremozitatea pensulației, țin minte cum pipăiam paginile. Cand am început să lucrez în culori de ulei, prin liceu numai așa mi se părea că trebuie să arate o pictură cu pensulație liberă, culoare din abundență și multă siguranță, provenită nu atât din tehnică cât din din pasiune. Brâncuși a fost și el prezent în casa mea și la fel ca Grigorescu îmi crea anumite stări pe care nu le înțelegem, mai tarziu am înteles sentimentul deoarece a rămas același.

IMG_6331.JPG

IMG_6332.JPG

Acum cum răscolesc printre amintiri foarte vechi îmi dau seama că tot ce pot lega ca amintire retrăiesc în acest moment, cred că dacă aș avea mai multă acuratețe în imagini și amintiri aș putea să-mi proiectez filmul de peste ani. Hai că o fac și eu un pic pe-a deșteapta sau prea deșteapta.

Nu știu de unde până unde când eram mică îmi organizam prăvălie sau muzeu cu cărțile despre care am pomenit mai sus, mai aveam un vas mic din argint și alte recipiente din alamă și cupru care erau făcute de tata, banuți si alte vechituri, ceva seringi din sticlă, tot felul de nimicuri cum  vezi acum prin anticariate. Le expuneam  pe o pătură maronie în vreo trei-patru trepte, habar nu am care era scopul dar era supărare mare dacă îmi demonta mama instalația.

IMG_6330 copy

Aveam și o vecină pictor, Doina Catargiu, cu un apartament asemănător cu cel în care locuiam eu dar acolo era totul mai luminos poate din cauza obiectului meu preferat, din hol. O pictură împărțită în două șasiuri sau poate trei, despre care nu mai țin minte multe decât nuanțele de galben pastel, auriu și roșu. Nu aveau aceeași forță precum simțeam când răsfoiam Grigorescu sau Brâncuș dar era piesa ce definea camera, pentru mine doar acea pictură conta.
Ei și influența continuă cu Corneliu Baba, rudă cu o altă vecină din Suceava. Țin minte și acum albumul și foița cu invitația la expoziția din București cu care se lăuda vecina mea care îmi era cea mai bună prietenă din bloc, cred că am fost invidioasă atunci. Tonița a intrat si el in inima mea tot prin acea perioadă dar nu-mi amintesc pe ce cale.

 

Derulez mai departe, clasele primare, probleme probleme și probleme, la „Palatul pionierilor” nu am putut să merg la pictură deoarece tovarășa învățătoare considera că nu am timp pentru prostii…nu continui povestea cu tovarășa că mă zgribulesc de draci.

Ei…acum am ajuns la Comics-uri.  Undeva prin școala generală între anii IV si VI mergeam la ore de germană deoarece în clasa în care eram eu, erau obligatorii Engleza și Rusa cu care nu erau deacord ai mei dar mai ales deoarece bunicul meu, tatăl tatălui meu era de etnie germană iar bunica o combinație germano-poloneză. Mergeam la o doamnă profesoară simpatică care avea o casă micuță cu o curte mare plină de verdeață neîngrijită, o sălbăticie frumoasă zic eu acum când vizualizez amintirea. Acea doamnă îmi împrumuta o grămadă de cărți în limba germană din care trebuia să fac exercitii și să citesc. Îmi aduc aminte de una din ele, era o poveste ilustrată în stilul benzilor desenate, nu ca cele din „Piff” colorate, era mai sumbră, verdele închis si negrul erau predominante, iar personajele povestii erau detectivi, o fată speriată în continuă fugă și o seră cu flori carnivore ce atacau oameni, nu-mi amintesc acțiunea și motivul pentru care era fugarită fata.
Clasele VII-VIII am fost mutată la o școală mai bună unde am descoperit cu totul altă lume, până atunci nu auzisem de David Bowie, Metallica, Gans ‘N Roses, Roxette și alții. Tot aici aveam o dirigintă interesantă ce ne povestea la orele de dirigenție despre piramide, telepatie și alte lucruri care pentru mine erau foarte noi dar mai ales foarte fascinante.

Ani de Luceu cu emoții la romană,
Ani de luceu când la mate dau de greu…pff ce frustranți au fost toți anii de școală. In liceu ancora de care mă prindeam a fost doama Pusa Pîslaru, profesoara mea de pictură și desen care m-a sprijinit în  toată nebunia perioadei. Eee, aici e poveste lungă și mă cam rup de subiect dacă merg în direcția asta.

IMG_6334

IMG_6333.JPG

Am plecat, am ajuns în Timișoara pe care mi-o imaginam ca pe o mare cetate. Am fost un pic dezamăgită la aspectul pe care l-am găsit aici dar acestui oraș îi datorez ceea ce îmi doream de mult, sentimentul de libertate.
Aici m-am redescoperit, aici continui să caut, aici este noua mea familie.

IMG_6335

Sună bine acest final de poveste dar trebuie neapărat să aduc aminte de un om al Timișoarei care pentru mine a însemnat mult și continuă să mă bucure, prezența doamnei arhitect/designer Mihaela Marian în viața mea.

M-aș arunca ca un bumerang în viitor
Pentru a-mi da o palmă și-un sărut acum,
La revedere.

Dragul meu Brancuși…

„În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”
Acum 139 de ani se năștea Constantin Brâncuși în 19 februarie 1876 la Hobite, Targu Jiu.
(Cât de actual este!)

img_6176
Este primul artist-sculptor care a intrat în viața mea, prin intermediul mamei mele și a unei cărțulii despre opera și viața lui. Ca orice copil mic cotrobăiam prin sertarele casei, într-unul din ele am găsit câteva desene, crochiuri de-ale mamei mele care a urmat într-un an cursuri la Școala populară de arte din Botoșani.
Le-am ținut multă vreme ca pe o comoară, acum din păcate nu știu pe unde sunt și dacă mai există. Liniile acelor schite semănau foarte mult cu crochiul de mai jos a lui Brâncuși, lucru care atunci înca nu îl știam:

img_6177

În urmă cu vreo doi ani m-am bucurat să mă joc liber cu un spațiu, unde am ales să mă inspir din Brancuși: https://7dupa6.wordpress.com/2017/02/16/o-poveste-mai-veche-dar-frumoasa/

 

O poveste mai veche dar frumoasă.

O poveste frumoasă.
http://www.tempini-international.com/portfolio_page/co-working-space/

10608420_774209559359510_8771370500501513311_o11102935_774209526026180_7126822944113186214_o11312970_774209519359514_5421443126914187386_o

O poveste frumoasă, spațiul dedicat întâlnirilor și expozițiilor din cadrul showroom-ului Tempini. Nu este o lucrare nouă, de atunci în show-room s-au reamenajat și alte zone de colegi din breaslă, pentru mine are importanța din punct de vedere subiectiv.
Despre noul showroom Tempini din București, creat de designer Mihai Caragheaur, care merită mult mai multă atenție va voi povesti cât de curând.

În primul rând trebuie să recunosc deschis că acestui spațiu îi stă mai bine când nu este suprapopulat deoarece are delicatețea unei firi timide dar mai ales din cauza elementelor sculpturale care sunt legate unele de altele printr-o comunicare compozițională și coloristică bine definită.
Nu degeaba vorbesc despre elemente sculpturale, deoarece ceea ce m-a influențat în această lucrare a fost însăși sculptura lui Constantin Brâncuși.

Tempini este specializat în vânzarea de plăci pentru pardoseli și pereți de o calitate superioară. Deoarece Brancuși a reușit să scoată din bucata de piatra sensul/arta m-am gândit la o paralelă. Brancuși: „Muncind asupra pietrei, descoperi Spiritul – tăinuit în materie, măsura propriei ei fiinţe. Căci mâinile sculptorului gândesc întotdeauna şi urmăresc gândurile materialului.”
Un alt motiv a fost cel al formelor clar definite, coloana infinitului reprezintă în acest caz coloana spre cunoaștere, concret este o mica bibliotecă. Cartea este ea însăși un simbol care reapare într-un mod un pic ieșit din comun, pe jos, luminată de doua corpuri coborâte până la vreo 20 cm față de pardoseală.

Patru mese din fibră de sticla care ulterior trebuiau sa fie îmbrăcate în furnir de stejar au fost o provocare majoră din punct de vedere tehnic ca și pultul de bar de peste 5 metri, suspendat pe două foi de sticla. Pultul mi-am dorit să arate ca și turnat acolo, fără să se observe îmbinările.

Mi-a placut aceasta lucrare deoarece am avut „mană liberă” cum se spune. Mi-a fost dată tema și eu m-am bucurat să o rezolv, au fost din ce stiu si alte propuneri ceea ce ma face sa mă umflu un pic în pene că am câștigat. M-am dezumflat rapid că așa îmi vin mai bine hainele pe mine și uite că abia acum scriu despre această lucrare.
Deoarece veneam dupăa o perioada de vreo 4-5 ani fără vreun exercițiu major în meserie, a fost o reală bucurie o astfel de „joacăa”.  O data cu ea am îinceput să-mi recalculez obiectivele, lucru bun dealtfel.

Nu-mi place să dau citate pompoase, chiar dacă le citesc pe unele cu plăcere, totuși un text scurt din Brancuși care mă reprezintă într-o oarecare măsura, trebuie să il scriu aici: „În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”

Despre noul showroom Tempini din București, creat de designer Mihai Caragheaur, care merită mult mai multă atenție va voi povesti cât de curând.