3 Aprilie 2018 – Seară târzie
Dimineță am povestit cu o prietenă sau mai corect zis am plâns cu o prietenă. Despre ce? Spital copii, păienjeni, *vaci care încercă să-și îngrijească copii proaspăt nefericit născuți.
*Vaci nu le spunem noi. Ci unele personaje care ar fi trebuit să le ajute, să le ofere sprijin se purtau cu amărâtele mame de parcă nu erau oameni ci “vaci”.
Ce vă Imaginați când spuneți “proaspăt”? Eu mă gândesc la o pâine încă aburindă și lapte rece. Mă gândesc cum le mâncă cu plăcere pură un copil micuțel. Mă gândesc la cerșafuri cu miros de aer răcoros de munte îmbălsămat cu lemn, camelii și sare. Mă gândesc la muzica păsărilor dintr-o dimineață cu un grad mai răcoroasă decât cât i-ar fi pielii să fie perfect mulțumită. Mă gândesc la pielea unui obraz fin. Mă gândesc la multe dar niciodata la păienjeni și mizerie într-un spital cu copii Proaspăt născuți.
Ultimul punct pe care îl las în această scurtă amintire vă rog să vi-l închipuiți ca un mare adânc gol întunecat.
Poveste
Ziua curge în pași mici dar parcă prea rapizi. În dute-vino ăsta pe când soarele i-au încălzit oasele umede din primăvera cu zăpezi târzii, au ajuns la o căsuță din lemn unde se vindeau plăcinte cu diferite compoziții. Băietul ei a hotărât că lui îi trebuie să mănânce ce nu este…adică o plăcintă fără umplutură. Copiii drăguți care vorbesc frumos greu pot fi refuzați așa că i-a fost îndeplinită cererea cu condiția să aștepte un pic. Au “bătut palma” așa că s-au retras un pas pentru a lăsa liberă trecerea pentru alți cumparători. În acest timp trece prin fața căsuței cu plăcinte o doamnă de 67 ani (au aflat mai tarziu)
-Cât costă plăcinta cu brâză dulce? Întreabă senin.
-Șapte lei.
-Dracu ce scumpă este! Se aude o voce care nu era a bătrânei, nici a mamei, a copilului nici atât. O fi fost vocea alunecoasă a “cererii și ofertei”
Doamna își continuă pașii fără să spună nimic. Nici fața, nici gura, nici ochii nu au schițat nici un cuvânt. Parcă și aerul din jurul ei era mort.
Două secunde s-a gândit tânăra doamnă cu copilul, oare de ce nu doar una? S-a întors și a întrebat-o dacă poate să îi cumpare ea plăcinta. Nu i-a așteptat răspunsul pentru că îi era cumva rușine ca bătrâna să nu se simtă jignită. A scos banii fâsticită să îi dea vânzătoatei cât mai repede…ca să scape parcă de o problemă. Ar trebui să fie un gest natural să fii un om prezent la nevoile celor din jur. Și totuși agresivul egoism are putere mai mare? Pare-se că da.
-Vă rog tăia-ți-o în două să îi dau și… Încearcă să spună bătrâna.
-Va rog puneți două plăcinte. A rugat-o tânăra doamnă cu copilul pe vânzătoare.
Între timp bătrâna a povestit scurtul ei istoric. Cel al ei și a prietei ei de la azil. În tinerețe nu a vrut copii. Prietena ei “nu o mai duce mult” dar nici ea.
A aflat tânăra doamnă multe. A aflat multe în doar un minut nu în 67 de ani. Ce simplu nu? Și a plătit pentru asta doar două plăcinte. Iar la suma totală pentru două plăcinte cu brânză și plăcinta fără umplutură a băiatului ei a plătit o sumă mai mică decât dacă ar fi luat ceea ce-și propusese la început. A primit și o mică reducere pentru plăcinta băiatului, cea fără umplutură dar cu mult mai mult “miez” decât și-ar fi putut închipui într-o zi însorită de primăvară.
Acum ascult muzicile unor oameni de care abia acum vreo 2 sau 3 săptămâni am dat și sper să dorm bine cu gândul nu imposibil dar greu de împlinit al unei îmbrățișări între muzicile oamenilor ăstora și picturile mele. Nu acum, am răbdare până la momentul potrivit.
E seară târzie, aș mai spune încă multe dar după cum am scris mai sus am „ceva” de visat 🙂
