O carte: Llosa, Mătușa Julia și Condeierul

Îmi place când lecturez un roman sau o poezie să mă fac ghem în brațele unui fotoliu comod sau printre perne pe care le potrivesc aproape nervos, fără răbdare din cauza că mă rețin de la citit. Ei dar și când mi-am găsit locul și cărțulia mă prinde în povestea ei dusă sunt. Pe nesimtite corpul alunecă din mine astfel trebuie ca din când în când să mă ridic înapoi în vârful pernelor pentru a nu mă îneca în vis.

În ultimele zile m-am împrietenit cu Llosa, Mătușa Julia și Condeierul. Am citit pe sărite precum ficțiunile de la teatrul radiofonic ale condeierului, când prindeam câte un colț umbrit din zi mă ascundeam și îmi țeseam câte o pânză pentru a sta cât mai comod și pentru a mă ascunde după ea. Interesant Llosa omul și autorul, cu sigurantă mai am nevoie de căteva scufundari în cărțile lui. Deci, care să fie urmatoarea?

matusa-julia-si-condeierul-reeditare_23758_1_1323795083

O carte…mare

IMG_7263.JPG

Am terminat ieri de citit „Un veac de singurătate”. Azi, mâine, peste vreo 20, 50 de ani aș vrea să o recitesc. Mi-a plăcut cum îmi place și mă enervează Salvador Dali, mă scoate din sărite nevoia acestuia de a fi altfel. (L-am pus la timpul prezent deoarece este o temă oricând actuală atât artistul cât și „altfelul”) Cu toate astea există un anumit ne la locul lui în viata de zi cu zi după care mă topesc. Așa și cu nenorocirea (o alint) asta de cărțulie care-mi stă deasupra capului ca un nor cenușiu și din care nu pot stoarce nici o picătură de apă dar îi pot simți presiunea. Naiba să o ia, oare câte raftur cu povești, câte cărți trebuie să citesc pentru a înțelege veacul de singurătate?
Cred că așa se și vrea ca acel pergament greu descifrabil…mamă ce m-aș mai lua la trântă cu autorul și l-aș lua de urechi că m-a pus să învăț o limbă nouă, cumplit de grea și tare puțin timp am de ea. Hai că mi-a plăcut, numai mă oftic.
Drac fără lipici nu am văzut. Așa-mi plac mie cărțile și oamenii :))

O zi, o mărgea

o margea stralucitoare

O zi, O mărgea
17 mai 2017

Tot speră că v-a afla de un capăt de ață să pună pe ea câte o mărgea, încet, încet una câte una. Mărgelele le confecționez aici, spunea ea, rup bucăți mici ca dintr-un miez de pâine încă aburindă, le plimb printre degete, apoi în palme ca atunci când te rogi, frământând bobița încet, foarte încet, cu grijă să nu cadă, să nu se murdărească.
Apoi deschizi palmele și ca de fiecare dată ești uimit de acea mică biluță cum ruptă din carnea ta a fost. 
Cum spuneam. O observi, o lași să se rostogolească în palma un pic închisă ca a cerșetorului. Cu capul aplecat spre ea, te întrebi, te bucuri, te întristezi, zâmbești sau poate cazi într-un râs sălbatic.
Vai…cum se rostogolește acum de la sughițul tău!

După încărcătura de emoții ce tocmai ți-a provocat-o, acum te asigură că e sinceră, că e unică, iar tu o crezi, nu ai cum să pui la îndoială ceea ce îți promite o biluță ruptă din pâinea ta caldă.

Pauza

Acum trebuie să îi definească starea, are nevoie să fie „șlefuită”, dar nu înainte de a fi coaptă la temperatura potrivită pentru a ajunge o mărgea strălucitoare. Dar până ajunge în flăcări este nevoie să îi facem o gaură potrivită cu firul de ață pe care l-a gasit, l-a păstrat. Cel despre care am vorbit mai sus. Acest moment trebuie realizat cu mare atenție pentru a nu-i deforma rotunjimea care tinde să fie perfectă. În paranteză zic…Nu știu unde-i este capul de se crede așa rotundă, adevarul este că acum mi-e un pic milă de suferința pe care o va îndura. Trebuie să clarificam, aici, un aspect, numai mie mi-e milă, pentru ea este adevărul pur.

Zis și făcut. Situația a fost rezolvată cu aparent succes, vom vedea… mai are de trecut un prag, cel al focului. Focul, rebel își așteaptă bucuros oaspetele ba chiar îi pregătește un drum fin. Dar noi știm…cum intră acolo o ia de gât, care o fi gâtul unei mărgele nu știm dar spunem așa…metaforic și o bagă cu capul în flăcări.
O vezi cum se frământă, acum trebuie să călătorească în acea lume până la strălucire.

Șantiere (ca-n viață)

munciSunt designer, amenajez case și alte spații. Creativitate! O, doamne și câtă creativitate…avem cu toții!

Mă trezesc într-o dimineață, mă uit scurt pe geam, îmi zic, azi pot să mă îmbrac un pic mai feminin. Încerc o rochie, o fustă, un ciorap fin cu gândul că nu trebuie decât să merg la birou să deschid compiuterul și să simulez niste mâzgăleli pe pereți…poate gri, poate colorați energic…în funcție de client și stare spirituală. Așa se face că unele case sunt mai vesele și altele tânjesc după culoare. Totul este după cum m-am îmbrăcat în acea zi. Exagerez un pic!

Am spus că mă trezesc dimineață, greșit! De multe ori nu mă chiar trezesc decât după vreo doua ore cu adevărat. Alteori când eram mai entuziastă și o “mare lucrătoare” de noapte, dimineața era doar o extindere a zilei precedente. Să vorbim în termeni specifici meseriei…ce dracu! Extinderi, redecorari în unele dimineți musai necesare dacă vrei să mai rupi câte un zâmbet a vreunui indiscret. Bine, poți oricând să dai o fugă pe șantier și să te hlizești cu electricianul, om deștept dealtfel…ce le știe pe toate. Sau poate vrei să povestești la o cafea de la automat despre rosturile care le cam vezi că nu-s în aceeași dungă și nu prea poți să te prefaci că nu este adevarat.

Doamnă…nu este ceea ce pare! Să vedeți, stați să vă explic domnișoară designer că plăcile sunt de vina, nu sunt dealea bune sunt tăte strâmbe.

Și tu, care, ca o cucoană ce ești că te-ai nimerit prin șantier în pantofi cu toc, exlică-i domnului director de șantier că nu-i ce trebuie. La faza asta, uit de toc și de ungii și pun mâna pe cate o placă ceramică, pe câte un boloboc să îi demonstrez contrariul…nu de alta dar știu pe ce a dat beneficiariul acelei case, banii. (Știu…pe dracu…nu știu nimic)

O… doamnă, dar să știți că și peretele era foarte strâmb.

În gând…dar cine drac la făcut? De cele mai multe ori nu mă bag să mă iau în gură cu zidorii sau cu faianțorii, nu este sănatos, ei au tot timpul dreptate. O dregem cumva sau dau jos tot, placă cu placă.

Continui? Da.

Doamnă! Noi lucram pe bani nu pe…

Dar să vă spun, creativitatea muncitorească bine intentionată le bate pe toate. Cea de care vă voi povesti pe scurt nu a fost cea mai teribilă dar este printre primele mele înfruntări zgomotoase. Omul, care-mi povestea de faptul că dumnealui lucrează pe bani nu ca mine, tocmai montase niște vase de toaletă unde clientul împreună cu mine stabilisem un spațiu de depozitare. Cum era în budă, la figurat vorbind?, domnul șef de șantier a început să dea cu praștia după mine chiar de la prima întâlnire. După dumnealui, domnișoara artist, designer sau ce-o fi și cu ea era doar o piesă care trebuia mutată cât mai repede. Obișnuia să fie șef așa că s-a comportat cum probabil gândea că merita, rățoindu-se zgomotos, în cazul ăsta la ușa casei dar… fix ca la ușa cortului.
Vai ce m-am înroșit de supărare și nu țin minte dacă am sărit și eu calul cu vreo vorbă urâcioasă dar ce mai conta. Bine că nu erau și alții de față să ne filmeze să ajung “boală virală” pe internet. Apropo de asta, nu de mult am văzut o postare pe facebook care suna ceva de genul: “Bine că nu erau telefoane cu camere de filmat când eram tânăr și prost.”
Cu un început de colaborare nu tocmai sănătos, trio-ul client + constructor + designer a ajuns cu bine la final de lucrare. O lucrare care a ieșit chiar foarte bine, dealtfel.

Dacă tot am ajuns aici, pot să aduc aminte de starea de neliniște pe care o am când echipa este extinsă la clinet + arhitect + designer + constructor sef + lucrători + distribuitori a diferitelor mărfuri necesare construirii unei cladiri + bunici + prieteni +… Ca la bâlci, fiecare ne dăm cu părerea și cine are argumente mai sclipitoare iese câștigător. Hei, nu zic că eu sunt podoaba cea mai de preț, mă includ voinicește și pe mine în bâlciul ăsta.
Da balci! Câteodată înfundați în noroaie, la propriu, discutăm cât de elegant va arăta casa la final. Discutăm în timp ce un radio zbiară cu diferite muzici sau știri, flexul îți zgârie creștetul capului, praful ți se așează pe amigdale și în nări ai toate mirosurile posibile, de la traspirație la cârnați prăjiți. Vai de ei săracii copăcei pe care vrei să îi păstrezi, pentru că îți închipui o curte curată, la un moment dat visată.
Mormane de mizerii de tot soiul peste care încerci să pășești cu tocurile tale drăgălașe de divă, pe care te bazai de dimineață că îți vor aduce zâmbetul pe buze sunt acum înecate în bâlciul mizeriilor tipice șantierului.

Haida că nu ma plâng, doar observ. Șantierul mi se pare printre cele mai faine părți ale meseriei. Este nasol numai când ești luat pe sus, fără programare sau când este foarte frig și plouă dar și când sunt 40 grade afară. Deobicei când știu că am de mers la vreo lucrare mă îmbrac conform: “cizme de cauciuc”, haine antijeg, adică unele gri pe care nu se vede praful chiar tare, mască de fier și altele în funcție de câte grade sunt afară și în clădire. De multe ori îmi pare rău că nu am câte un pastiloi mare pentru dureri insuportabile de cap. M-am mai păcălit de câteva ori și am răcit după ce am stat câte o oră sau două la vreun releveu sau alte discuții. Mi-am mai julit picioare, mâini, unghii dar încă nu mi-a căzut nici o caramidă în cap. Astfel încă sunt “meserie”… cu brățară de aur.

Este o primăvară cam rece și umedă, imediat trebuie să ajung pe șantier unde ar trebui să fac măsurători pe exteriorul casei. Mă gândesc serios să amân acestă vizită pentru prima zi în care dau de un pic de soare. Dar cum am amânat aceată întâlnire de multe ori, acum mi-e cam jenă așa că plec. În drum spre clădire încep să zâmbesc un pic deoarece tocmai am oprit ștergătoarele mașinii. O urmă de soare parcă ar vrea să se strecoare printre norii chinuiți încă de greutate. Mă bucur, de data asta am avut noroc.

Buuun

Până acum am spus povești șantieriști cu miros de șuncă. Continui cu povești cu gust confuz.

Ca designer de interioare în România, fără să știu cum este prin alte părți cu tradiție cum ar fi Italia, este fără limite. Sunt desigur și avantaje în libertinajul ăsta fără reglementări. Nu se știe clar unde este limita dintre arhitectură și design, fiecare parte are tendința să își depășească atribuțiile. Părerea mea este că nu exista spirit de echipă, fiecare parcă ar vrea să câștige în fața celuilalt și mai ales când este prezentă supremația clientului. Clientul uneori este obosit de atâtea păreri diferite, designerul este și el chinuit de indecizia acestuia. Arhitectul cu a tot puternica lui semnătură, uneori fără asumare alteori pe bună dreptate, nu suportă pe lichelele de designeri-artiști care habar nu au pe ce lume sunt. Da și de data asta, în unele cazuri pe bună dreptate.
Artă, nu război! Cretivitate, nu kitsch/chici! Culoarea realității fiecăruia, nu exagerare forțată! Iată, câteva din drumurile pe care aș prefera să merg împreună cu o echipă sudată. Banii, da sunt musai, au nevoie de ei chiar și artișii pasionați de ceea ce lucrează. Ca să vezi…nu-ți ajunge că faci ce-ți place? Mulți dintre artiști și designeri nu cunosc cum ar trebui să-și vândă “pielea”.
Tânjesc uneori după o echipă faină, mi-o închipui și cu situații dificile, cu certuri pe teme de design și artă cu seri de poezie și filme grele, mi-o închipui undeva în Amsterdam.

Ei na!

Ce vrei, tu, domniță cucoană dragă nu este posibil decât întâmplăr probabil.

Tu nu vezi?

Nu văd?

Nu vezi că nu interesează pe nimeni…părerea ta?

Ba da, dar nici nu deranjează pe nimeni.

Nu vezi că predomină luciul?

Da văd, dar este frumos luciul…

Nu vezi că luciul dorește să domine?

Da văd, dar…

Dar ce?

Mă gandeam să fiu îngăduitoare cu mine și cu cei din jurul meu, pe cât posibil…

Dar la ce-ți ajută?

Habar nu am…poate…mă ajută să fiu om?
Mă ajută să mă bucur și să mă supăr.

Mă gândesc uneori la munca dintr-o fabrică, să mă așez la bancul de lucru robotizat poate, să-mi irosesc timpul cu gândul că vine ziua salariului, să calculez doar cum îmi plătesc datoriile câtre stat, apoi către marile magazine care-mi jupoaie și ultima speranță de a fi fericit. Dar da, după program, mi-am lăsat problemele bancului “pe birou” și când ajung în hruba mea ACASĂ, sunt acasă. Aici dau de altele dar măcar nu le mai aduc și pe cele de la plantație, asta dacă nu mi-o asum. Dacă ar fi a mea chiar și numai cu sufletul, mi-aș face griji pentru pajiște să nu mi-o invadeze melcii, gândacii sau păsările.

Oricum ai lua-o tot la naiba te duci dacă nu te vezi bine în oglindă.

Sunt pe lângă subiectul pe care mi l-am propus, dar numai așa mă bucur de scris, altfel ar ieși o penibilitate ireală fără sare și piper. Așa, chiar dacă dă din colț în colț și chiar dacă mă înroșesc în oglinda-mi de aiurelile debitate, măcar știu că-s parte din existența copacacului care cum ziceam, tocmai a fost doborât. Apoi felii debitate de străinătate înșfăcate…duse au fost. Haida că mă oftic și mă supăr pe românașul chel de păduri și de misterul Ielelor care nu-și mai găsesc locul. Acum se plimbă ca zăludele singure una și una prin nopți sub lună pline.

Revin la șantierele mele…
Un mediu tare interesant, cunoști tot felul de oameni, de la cel mai bogat la cel mai sărac, oameni deștepti, oameni frumoși, oameni urâti, oameni care uită să-ți dea banii pentru serviciile oferite chiar dacă tu le-ai dat deja proiectul și te gândești ce prost ai fost. Și…ca la copii proiecte mici probleme mici, proiecte mari probleme uriașe pe care eu una le iau cu mine acasă și le trec chiar și prin vise. Uneori construiesc în somn și dimineața mi-e cam ciudă că nu-mi amintesc ce “minuni” am făcut.
În meseria asta observi că toți oamneii sunt la fel. Mai demult mă intimidau oamenii cu pretenții mai mari, mă intimidau și oamenii care păreau că au bani mulți. Banul intimidează…dar cum, vrei nu vrei intri cumva în intimitatea oricarui client, vezi cum necesitațile sale sunt aceleași cu ale tale, fricile sunt și ele în același loc, fericirile la fel. Cu unele excepții la care nu mă bag să comentez, nevoia majoritaților oamenilor sunt aceleași…când ajung ACASĂ.

Așa s-a conturat, părere artistică despre viața artistică a designerului artist agățat într-o seară într-un vis artistic prins în misterioasul soi de vin și el…Un mare artist!

Până acum am vorbit cam dezlânat, acum le clasific scurt pe căprării:
Designer de interior, un artist cu insuflețiri de arhitect.
Arhitect, cel ce știe cum stă treaba.
Client, cel ce vrea totul pe tavă.
Muncitor în constructii, cel ce le știe pe toate.
Sefu’ muncitorului este super om, el deține toate cunoștintele.
Am obosit!

Apropo! Să nu uităm!
Am dat și peste oameni minunați pe șantierele…vieții!

Mulțumesc

Pentru Kata,

Am tot vrut să scriu despre experiența asta. Pentru majoritatea care o citesc nu are de ce să însemne ceva sau poate chiar să plictisească. Însă pentru mine a avut o importanță mare, habar nu am din ce motiv, poate îl voi afla la un momnt dat.

Să fie ăsta unul din motivele acestei atracții?
Când eram mică aveam un unchi care era elecrician la Casa de Cultură din Suceava. Mi-a povestit mama că nu era săptămână să nu mergem la tetru, spectacole cu diferite muzici sau operă. “La operă adormem toți, aproape de fiecare dată” spunea mama. Dar la Dan Bitman nu se putea să nu dansez cu rochița mea roșie cu volane. Am multe poze cu o  rochie roșie, nu cred că aveam foarte multe…aia o fi. Cele mai multe erau teatre, nu am știut, dar se pare că oamenii erau cumva obligați, habar nu am de către cine și cum, să fie acolo pentru  a umple sala.

Unchiul Fănică ne rezerva locurile și țin minte că intram prin altă parte în sală, pe undeva pe după cortine. După cortine mi-a rămas mie în minte ca cea mai impresionantă parte a oricărui spectacol. Podeaua din lemn pe care când călcai suna într-un fel anumit pe care nu-l l-am mai regăsit niciunde, cablurile, luminile, vai și ce spectaculoasă mi se părea draperia aia impresionant de mare și grea pe care trebuia să o dau la o parte să trec pe partea cealaltă de scenă. Ei… partea celaltă de scena nu mi-o amintesc aproape deloc. Fascinația mea a rămas după cortină. Ce metaforic sună, îmi vine chiar să râd și apoi să rămân cu un zâmbet nostalgic.

Nu-mi amintesc prea multe din acea perioadă, așa că, îi tot pun pe ai mei, să-mi povetească despre tot felul de lucruri care îmi sar în minte când și când. Mi-a spus mama, că în liceu vroiam să fac teatru, apoi în Timișoara când eram la la facultate din nou mi-aș fi dorit să intru în echipa celor de la “Thespis”, după facultate mi-am spus că mă înscriu la cursuri de actorie de la “Compania D’arte”. Se pare că nu am fost niciodată suficient de iubăreață cu zona asta așa că de fiecare dată am lăsat-o pentru altele.

Intru abia acum cu ce trebuia să încep.
În 2011, am avut bucuria de a observa îndeaproape cum se lucrează la un spectacol de teatru cu păpuși. Deoarece totul se întampla la Teatrul Maghiar mi-a fost cam dificil să înțeleg observațiile pe care le făcea Kata (Palocsay Kisó Kata). Mi-am dat seama cât de mult contează orice detaliu pentru ca mesajul să prindă aripi. Nu am putut vorbi în cuvinte, așa că, singura mea unealtă în a-mi arăta recunoștința și bucuria a fost să fac un desen după personajele “ZIÁN & KOPIK” (http://www.tm-t.ro/ro/?page=piesa&pid=63) pe care îl vedeți mai jos.

Să ne intelegem, nu sunt un om umblat la teatru, nu cunosc mai nimic din lumea asta…piese, nume, actori, etc. Cu toate astea pot spune cu mâna pe inimă că ce poți simți într-o sală de teatru, numai acolo poți găsi.

Kata, mulțumesc mult!

zian_si_kopik

Ciobănașul pescar

28 aprilie 2017
Ei…dacă tot se vorbește de oile noastre mi-am adus aminte de o imagine jucăușă în care oile mele erau agățate, pe cer încurcate.

Reflexia încâlcelilor
29 ianuarie 2017

Eram în mașină în dreapta, un pic adormită după o zi la aer, zăpadă, zâmbete și ciocolată caldă. Cu gândul oriunde, mă uit pe geam printr-o lumină mult prea puternică zăresc pentru câteva secunde o siluetă a unui cioban cu o undiță stralucitoare aurie întinsă parcă spre un lac, de fapt chiar el plutea pe lac ca o mică barcă din lemn. Un tablou suprarealist în care aș putea pune oi crețe pe cer în loc de nori și pești zglobii veseli sărind dintr-o parte în alta…Parcă le și aud pleoscăitul! Mi-l închipui pe acel cioban mioritic al peștilor privindu-i meditativ.

Și dacă tot am ajuns pe plaiurile mioritice am devenit melancolică cu „Mielul-Pasarea Colibri” piesă pe care o regăsesc undeva printre amintirile liceului meu Sucevean.

Pictura nu este cea mai reușita, mi-as dorit o combinație dintre Grigorescu și Dali…dar se răsuflă subiectul până mai apuc eu la pensulă :))
IMG_6887