Instict trist

11.03.2018

De pe la sfârșitul anului 2016 am început să fiu interesată mai mult ca de obicei de ceea ce se întâmplă în țară. Printre altele, citeam blogul unui “țăcănit”. Deoarece textele lui aveau un aer de paranoia îmbibate cu inteligență și căldură nu aveau cum să nu-mi placă. Cam în aceeași perioadă am citit ceva articole despre cum fac anumiți politicieni să cenzureze presa. Încet și sigur a început să încolțească un sâmbure de paranoia în mine. Iar ca să fiu serioasă în paranoia mea tot atunci am citit Orwell “1984”. Cu micile angoase în inimă am continuat să trăiesc cuminte.
Era seară, februiarie 2017, am făcut baie piticilor, i-am dus la culcare, au adormit, am dat și eu să plec spre somn când…îl văd pe soțul meu că se îmbracă repede în costum de schi. Nu am avut timp să fac ochii prea mari că mi-a povestit scurt despre “minunata” Ordonanță 13. După ce a plecat spre proteste mi-am deschis calculatorul, televizorul, radioul și orice sursă de unde puteam afla ce dumnezeu se întamplă. Nu am avut timp să fiu mirată, eram deja prea euforică din cauza a ceea ce se petrecea. (Gând: Nu cred că este sănătoasă euforia de tipul ăsta dar numai cu o atitudine “nebună” se poate schimba ceva în lume, zic.) Ei și de atunci trăiesc în ape tulburi, valuri mai mici…mai mari unele dor mai tare iar despre altele cred că mă vor înecată. Azi am plâns la propriu după ce gluma mea sadică s-a dovedit a fi reală.
Mergeam cu mașina pe un drum care în ultimii ani parcă nu l-am mai înjurat atât de mult din cauza gropilor deși era de multe ori mult prea aglomerat. Azi când din sută în sută de metri frânam să nu ne pierdem o roată printr-un crater din asfalt am dat de o coloana de mașini. Nu m-am putut apține să nu fac un soi de glumă tristă: “Probabil că și-a lăsat vreunul roata într-o groapă” zic fără să chiar cred. O dubiță cu roata stangă față era înșirată în plină stradă. Am îngițit amar. Revolta de altă dată s-a transformat într-o mare și adancă supărare, una atât de grea încât pur și simplu nu am mai putut să-mi înghit lacrima. Era insuportabil de sărată.
Ajungem acasă cu bine, mă uit printre știrile depre marele congres în roșu și mă înspăimânt din nou…off cât de paranoia sunt. Malefiscus se declară deja mesia știe că doamnele îl vor urma. Știe că prin asta sensibilizează ochii domanelor de pretutindeni. Știe că doamnele vor putere și le oferă bomboane. Iar noi copiii rămanem fără mame dar cu doamne. Of de-ar fi adevarate DOAMNE tare m-aș bucura dar am din nou un straniu și trist instict.

Urmează frica…de groapă.

Publicat de

LuisaCube

I am Luisa Cube, I finished the High School of Arts in Suceava, RO. In 2004 I finished the Faculty of Design in Timisoara, RO. I did a lot of Interior Design work but my heart was still in the plastic arts. From 2016 I started to paint constantly. Since June 2019 I have been living with my family in Turin, Italy where I continue to paint and explore the world of arts. My belief I paint to unravel my memories, to find answers and then replace them with other questions, to explain my own life, to understand what surrounds me, to find my peace, because I like light and darkness, because loneliness is beautiful, to understand the ones around me, to love those who are worthy of my love, because I’m human, not animal, so I dream and nourish thoughts about the future, because I love people, because I like to select them, because a color can change a thought, because a line can change meaning, because sensitivity, naivety and truth can be great powers that man may or may not have, for the world I am living in is absurd, because art has no value, it is not a direct necessity like water but nevertheless, itcan make your blood flow warmer or cooler, more aggressive or quieter. Although it is not water, food or sex, it can give you life or kill you. Because it is useless! And it’s precisely its apparent uselessness that makes it worthwhile. It’s a jewel!!! Because art is talking about what my generation is living, because I can recreate through art the ancestral experience of my foregoers. Because we humans have opinions, dreams, feelings, hopes that shall be seen through art by our children, yours and theirs! Art... may it be painting, graphics, poetry, music, theater or architecture, balances the world. I was late for about 20 years, I ate the poisoned apple, I combed my hair with my stepmother’s hair brush, I burned my feet like Pinocchio, I fell into the rabbit’s hole, I lost myself among the characters in the Legends of Olympus, I roamed on the Little Prince’s planets, I cried for the little girl with the matches, I cried for Jesus, I was delayed for a while, but I did not die. Luisa Cube, Timisoara 2018 Crezul meu Pictez pentru a-mi descâlci amintiri, pentru a găsi răspunsuri apoi a le înlocui cu alte întrebări, pentru a-mi explica propria-mi viață, pentru a înțelege ce mă înconjoară, pentru a-mi găsi liniștea, pentru că-mi place lumina și întunericul, pentru că-i frumoasă singurătatea, pentru a-i înțelege pe cei din jurul meu, pentru a-i iubi pe cei ce merită dragostea mea, pentru că sunt om nu animal așadar am vise și gânduri de viitor, pentru că iubesc oamenii, pentru că îmi place să îi aleg, deoarece o culoare poate schimba un gând, deoarece o linie poate schimba un sens, pentru că sensibilitatea, naivitatea și adevărul pot fi puteri mari pe care le poate avea sau nu omul, pentru că lumea în care trăiesc este absurdă, pentru că arta nu are valoare, nu este o necesitate directă precum apa dar tot ea, arta poate să facă să curgă sângele prin tine mai cald sau mai rece, mai agresiv sau mai calm. Deși nu e apă, mâncare sau sex îți poate da viață sau te poate omorî. Deoarece este inutilă! Și tocmai aparenta inutilitate a ei o poate face valoroasă. E o bijuterie!!! Pentru că vorbește despre ce trăiește generația mea, pentru că pot trăi prin ea experiențele străbunilor mei. Deoarece noi oamenii avem păreri, vise, sentimente, speranțe pe care le vor vedea prin ea și copiii noștri, ai voștri și ai lor! Arta …că e pictură, grafică, poezie, muzică, teatru sau arhitectură echilibrează lumea. Am întârziat vreo 20 de ani, am mâncat mărul otrăvit, m-am pieptănat cu peria mamei vitregi, mi-am ars picioarele ca Pinochio, am căzut în scorbura iepurelui, m-am pierdut printre personajele din Legendele Olimpului, am hoinarit pe planetele Micului Prinț, am plâns pentru fetița cu chibrituri, am plâns pentru Iisus, am întârziat un pic dar n-am murit. Luisa Cube, Timisoara 2018

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s