Off…On

via Cuvântul lui Alexander către fiul său, în Sacrificiul (Offret) de Andrei Tarkovski, 1985

Voi adăuga o poveste care-mi stă în minte de o vreme bună:

Janes Joyce – Pisica și diavolul

7B722046-CBD8-467A-82AB-01221549E56FB7F13DF5-E69A-4B92-BD02-4673EDEF44F24E1B57A3-99F6-4921-A445-E0385637ACEB4556D458-D9C9-461C-B1C3-2877E66A8742

 

Anunțuri

Haz de necaz

29 noiembrie 2017
Firar! A dispărut WC-ul de la Locul Faptei. Sau…nu se știe nici dacă a fost vreodată la Locul Faptei. Iar eu încă nici nu am ajuns la Locul Faptei să fac măsurători, să iau amprente. O fi dispărut așa ca în scurta povestioară a lui N. V. Gogol – Nasul. Măcar Gogol a avut ceva de zis cu povestea lui. Eu ce să învăț din asta? Firar! Aș fi putut înjura cu și despre fecale dar vai unde e WC-ul? Nu e mare paguba dar asta nu înseamnă că nu mă oftic nu de alta dar “pățăsc” cam des să fiu cu capul în mâini.
Ei na…sau poate o fi la vreun fan a lui Duchamp (http://www.tate.org.uk/art/artworks/duchamp-fountain-t07573) că tot vorbeam ieri cu cineva despre artă sau (ne)artă. Și ca să închid subiectul ăsta scurt…această “lucrare”(vezi link) nu o consider artă! Exprimare, manifest o fi o latură a artei dar eu una nu mă identific în genul ăsta.

Cred că nu a înțeles nimeni nimic din revolta mea, ar fi trebuit să încep așa: Ca designer am de de aranjat o căsuță unde am primit o sarcină simplă, să mă uit pe o foiță să văd dacă este venită toată marfa de la magazinul X. Simplu nu? După o săptămână aflu de la magazinul X că ar fi venit un WC. Pff! Sun la meșterul de la casă și aflu că din două Wc-uri și un Bideu (cum în căpușorul meu blond ar fi trebuit să fie) este numai un Bideu. PAM PAM!! Sun la magazin și aflu că ar fi trebuit totuși să avem un Wc și că al doilea nu era pe stoc și deci nici pe foița-factură. Cică ne-ar fi spus, cui? Eu eram ocupată să-mi agăț mândreța blondă să nu zboare, să fugă din magazin. Rezultă deci că îmi lipsește de fapt un singur Wc plătit, care era pe foița pe care trebuia să o supraveghez eu. Menționez, deobicei mă feresc de anumite activități pentru că mă cunosc foarte bine dar na, mă bucur și dacă pot fi de folos cuiva. Așa ajutor… mai mare dragul!

Necazul e de fapt CIU-DĂ! Pentru că am primit un cap care ar fi trebuit să stea pe umeri nu prin nori sau printre peștișori ca un veșnic îndrăgostit. Recunosc totuși și câteva părți profitabile din așa un cap. Pe care vi le-oi spune cu altă ocazie. Poate din motivul ăsta am nevoie sa pictez: https://www.instagram.com/luisacube/

Podul

Noiembrie 2017

Nu știu dacă vreau să explic tablourile pe care le “mâzgâlesc”. Dar voi pune un text tip poezie care povestesc o parte din micul micul-mare univers.

Podul

Podul corp-cald arcuit în funii
Cu geometrie clară e bine potrivit
Atât cât să nu cadă
Un Timp
În care corp și minte să se încline unei alteia
Un Timp
Stă sub maestrul-creator în brațe să-l adune

Unui cocon i-a fost dăruită o Viață
Unei vieți un Timp
Până la Moarte
La capăt de pod unde așteaptă un singur Zeu.

388987B1-B127-47DF-AEF2-EC74AB80A922

O carte: “Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți – Mathias Enard”

Am o oboseală încărnată în corp ca cel mai rău coșmar. Așa că am cerut să mi se recomande o carte (pe măsură) ca măcar mintea să o las să se joace un pic. Mi-a picat bine “Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți – Mathias Enard”

Are și nu are legătura cu lectura…
Podurile. Am vrut să scriu o poveste, unde podurile aveau un singur sens, nu te puteai întoarce decât dacă-ți rupeai un braț și îl propteai ca stâlp. Apoi îți rupeai un picior cu gândul că te descurci și fără el. Încet, încet ajuns să fii chiar tu podul peste care treci te întrebi la ce ți-a trebuit să te tot uiți în partea cealaltă…ca să devii un pod?
Și uite așa încă urc pe pod cu gândul ba la un capăt ba la altul.

 

Mâzgăleli

Octombrie 2017
În ultima lună am transformat cuvintele în linii și culori.

O parte din arta contemporană se pliază în mintea și inima mea doar atât cât aș apăsa clapa unui pian nefuncțional. Distorsionez vizual șirul clapelor, scufundându-mi degetul arătător între fa și la și…cam atât, rămân în același vid auditiv.
Pianul există pentru sunetul pe care este dispus să-l ofere. Iar sunetul, chiar și a unei singure clape (funcționale) o poți simți. Vibrația sunetului ei poate fi o amintire din trecut, un vis sau o poți asimila simplu ca pe un „ceva” plăcut pentru viitor. Orice act/obiect artistic, consider că trebuie să trăiască și să aibă POVESTE.

Bun… dacă acel tablou cu pianul stricat și degetul apăsând pe „trăgaci” are măcar un titlu revelator, vă jur că mă străduiesc să caut povestea lui. Este posibil ca de aici să înceapă să strălucească un mic punct în acel vid înecăcios. Dacă avem lângă obiectul artistic un text năucitor de bine argumentat sau poetizat(habar nu am dacă există așa un cuvânt) despre cum ar trebui să sune clapa „sol” a unui pian bine acordat și mai bine. Sunt gata să accept să privesc toate stelele din vidul lemnului lui.
Iată un viitor tablou!

Acum îmi ridic vârful nasului. Pentru o perioadă lăsați-mi-l acolo în vânt, îl voi retrage când se înroșește de la frig.

După cât am comentat, a venit și rândul să arăt ce vreau să spun. „Lucrează pentru tine” am auzit spunându-mi-se. Da! După ce am ieșit de sub palma (ce-mi strivea creștetul capului) celor care așteptau să exist cum și-au dorit ei, am început să respir  🙂 (seamănă sentimentul cu acela de îndrăgostit, e tare fain)
Acum, adun aer în piept până-mi zboară plămânii cu mine cu tot…pam-pam!

Urmează câteva „Mâzgăleli” cum îmi place să le spun.