În fața ta

În fața ta
26-29 sept 2017

Pe tavan stă întins un, să-i spunem, vis
Coborâm privirile, mergem mai departe

O pauza scurtă…
Acum

Intrați vă rog în scenă!

Ne apropiem încet spre o altă latură a încăperii
Cu ochii doar,
Pătrundem printr-o fereastră
Este deschisă, în adierea vântului se clatină mofturoasă.
Vedem cum se ridică un contur să-și lumineze fața
Parcă ar vrea să inspire tot aerul proaspăt prins în lumina dimineții răcoroase,
Adânc în piept să-l păstreze pentru un timp măcar.
O fi a mea?
Nu
Poate a ta
Nu știu
Figura!

Pe pereți, tavan, podea încă se mai joacă liniștea
Cu visul ei care acum apare în linii,
Pete,
Când și când câte-o lumină Atârnată pe perete ca un tablou strâmb fără ramă

O pauză scurtă

Nu se mai observă nici linii, nici pete, nici…
Nimic?!

Ochii încearcă să vorbească,
Cu trupul să se întâlnească,
Un contact cu termen limitat e deajuns acum.

Pauza s-a micșorat a fost strânsă în pumnii grei ai întunericului ei.

Unde i-o fi gândul când ochii,
Vor să dea o fugă pe fereastră
Unde i-or fi ochii când afară plouă, ninge sau e soare
Poate doar se dezmeardă privind necunoscutul
Unde-i este pielea răstignită
Și sufletul, inima sau cum i-o mai zice…
E și el agățat?
Poate-i prins într-o capcană
Apoi dus într-o cușcă
Și mutat din nou în altă închisoare,
Apoi alta și…
Și iar
I se spune să-și așteapte cuminte plecarea.

Cuminte,

Ei și dacă ar primi aripi
Ce ar face cu ele,
Le-ar mânca
Dintr-un prim instinct sălbatic?

Ce-o mai fi acolo pe fereastră,
Colțuri de rai poate
Vai iertați-ii sufletului gândul pofticios
Ar mânca și raiul colț după colț
Iar miezul l-ar savura,
Chiar și așa sătul, gură după gură
L-ar înghiți până la ultima îmbucătură
Cu al ei punct culminant cu final fatal.

Avem acum o încăpere inundată
De vise pe pereți în aer și tavane
Iar pe podea stă întins profilul Contemplându-și amețita stare.

(Fotografia este de pe internet, felicitări autorului :))

Anunțuri

Umbre de toamnă

15-16 Septembrie 2017
Umbre de toamnă

Tălpile tale dragă…fără culoare
Adâncite până-n mlaștinile organelor încă vitale
Întunecă din nou umbra stinsă de ieri.
Calci greu deasupra capacului din lemn uscat
Of! Cum șueră ciocanul prin lumină când trece lovind cui lângă cui negreșind vreodată ținta
Sar așchii mici din trunchiul tău din lemn pătat
Dar nici că-ti pasă
Ba chiar o crăpătură cu un trosnet scurt se-asează cu acel ecou din al pieptului chinuit tic tac
Unde…pătrunde încet și sigur un firicel de aer umed-ruginit de toamnă.

Piele din ceară

Piele din ceară
2 iulie 2017

Tai o felie de pâine prospată
Apăs pe moliciunea ei, din mijloc…
Încă este caldă!

Îmi închipui cum ar arăta
Pielea din ceară a unei ființe caldă încă.

Apăs ușor, cu frică parcă, pe buric
Ceara i se topește încet
Din interiorul cald nu ies văpăi
Cum mi-am închipuit

Apăs cu mai puțină frică,
Ceara-și schimbă acum culoarea
Devine trasparentă
Din interioru-i cald apar urme de atingeri fierbinți

Apăs, aps fără milă cu puterea unui copil abia născut…

(Pauză, respir adânc)

Tocmai m-am îmbrăcat în piele de ceară.

Tai încă o felie de pâine
Îi rup miezul cald
Și îl mănânc mototolit.

O carte: Ascuns în transparență cu Pavel Vereș și Robert Șerban

Orice eveniment îl tratez ca pe o experiență/joacă, așa că textul ce urmează poate este un pic neconvențional.

O carte-album: Ascuns în transparență cu Pavel Vereș si Robert Șerban
Am avut bucuria de a fi prezentă la lansarea acestui album de poezie și grafică. Sunt cam derutată la astfel de evenimente, prea mulți oameni în aceeași incintă :)) O doamnă m-a întrebat dacă sunt de la ziar și mi-a scris pe o foaie mică galbenă despre lansarea cărții ei spunându-mi că dacă vin o voi primi gratis. Hmm…este pe lumea asta ceva ce să fie gratis? Glumesc!
După ce am achiziționat frumosul album am vânat autografele ca pe pâinea caldă…habar nu am din ce motiv. Probabil este un mijloc prin care poți discuta sau râde cu autorul cărții timp de unu, două minute în funcție de dispoziția fiecăruia. Luisa, uneori romantica pierdută în trecut ar fi apreciat ca semnăturile lui Pavel Vereș să fie caligrafiate din creion 12 B (mină moale) iar lui Robert Șerban cred că i-ar fi stat bine un stilou. Cum eleganța peniței este din ce în ce mai surdă, semnăturile din pix au rezolvat simplu și grafic corect penultima nevoie a cărții.
Următorul pas citirea și contemplarea.
În acea seară cartea a mai avut de „tras”, deoarece posesoarea acesteia avea dezlegare la plimbări nocturne prin oraș, rar moment de altfel. Astfel coperta, cu părere de rău față de carte a primit câteva însemne fine de la mesele teraselor vizitate. Totuși, seara a fost una foarte faină. Așa că mie, Luisei nu-mi pare rău că partea din spate a albumului este pătată (simbolic). Astfel pare mai caldă.

Atașez aici câteva din poeziile care mi-au atras atenția în mod deosebit. Ca un experiment tip happening, in câteva cuvinte voi dezvălui intimitatea gandului meu față de acestea.

„Mă ascund” și ” Fum” sunt poeziile cele mai dragi mie din cauza sensibilității.
IMG_7351
IMG_7355

Am mai dat de „Capul” asemanator ăstuia în capul meu :))
IMG_7352

„Când nu mai știi ce să faci” singura poezie la care am ras
IMG_7347

„Nasturii de la cămașă” sexi
IMG_7349

Trunchi

IMG_7198

Trunchi
15 Aprilie 2015

Am sculptat în trunchiul meu
Înscris ca într-o piramidă înaltă
Un crater
Prin care lava să treacă…
Și a trecut.
După ce s-a pietrificat,
Am sculptat din nou
Am dat de un izvor
Era cald,
Pesemne ceva sub el clocotea
Am sculptat greu,
Înotând în fiecare zi puțin mai mult
Când apa devenea tot mai fierbinte
Și adâncimea tot mai greu de stăpânit
Totuși, am continuat

Am învățat.
În fiecare zi stăteam tot mai mult sub apă
Și mă întrebam
Dacă voi muri înecată
Sau arsă
Se auzea cum clocotea,
Acolo undeva…
Sub apă.
Și totuși mai puteam sculpta.

Peșteri nu am cioplit
Dar știu ce sunt și nu-mi plac
Reci, umede și întunecate
Nu…
Prefer apa sub care vulcanul ca un câine de pază din când în când se trezește mirosind otrava.

Știe cât și când să răbufnească
Știu și eu că până la urmă vrea doar să mă sece
Latent, atent cu siguranța
Unui chirurg
Ce-ți schimbă valva din piept, nimic mai mult.

Am sculptat cu dalta și cu ciocanul am lovit în ea
Pentru ca așa am primit ordin de sus
Fără să mai înțeleg de ce?!
Am fixat dalta
A căzut apoi greutatea
Și a fost destul…
Nu mai țin minte nici ce a fost
Nici ce a urmat
Nici la ce folos.

Ah…dar ce plăcut când am modelat în lut acel trunchi
Țâșnea pământul din pumni
Printre degete ca niște viermi deformați
Îmi închipui pe chirurg acum
Cum îți modelează o nouă viață
Sau îți construiește un nou mormântul.

Am sculptat și cu un fel de ace
Ca în picturile pointiliste
Înțepătură lângă înțepătură
Fiecare cu aceeași egală măsură
Și din fiecare urmă
Ieșea câte o lava mică de sânge cald ce se usuca în scurt timp.
Vai dar ce frumos tatuaj!

Am sculptat în piatră
Pe mormânt îmi voi scrie:
Libertate!

Îmi place să sculptez în trunchi!

Chiar dacă nu văd rezultatul
Nu-l pot fotografia
Nu-l pot picta
Nu-l pot nici chiar sculpta
Nu-l pot scrie
Dar il pot simți…

Așa că,
Îmi continui sculptura și mâine.

Suspin amar
12 Aprilie 2017

Compasiunea
Din compas trasată într-un cerc,
(că…ce drac, din compasiune să trag)
Rezultă un fir care tinde să te cuprindă
Ba chiar te îngroapă în propria-i gaură
Cu laturi bine definite,
În fântâna ei adâncă,
Cu izvoare calde dar sărate
Din care nu te poți adăpa
ca un…
Dar poți înota, suspinând,
Alături de amar.

„Vai vai vai ci dureri, iuti, iuti vaporu cum chieri!
Marinarii cum moari,
Moari șâ dau din chișoari”
(Cam așa îmi cânta o colegă prin facultă… mă distrez de fiecare dată când îmi amintesc.)

Sofi, prinsă în diminutive

Sofi, prinsă în diminutive
31 martie 2017

S-a trezit fetița Sofi un pic cam târziuț, cafeluța o aștepta pe măsuță din colțișorul ei drăguț. Așa se bucura, drăguțul ei creeraș de o “Bună dimineața” cu ifose. De multe ori ochișorii ei sălbăticiți în noapte, ca acum, atârnau grei ca niște lilieci.

Vai ce greuț mi-a fost aseară să dorm singurică. Ah, acum un pic dezamagită, uite rochițica mea cu floricele roz…și cât te-am căutat!

Atârnată frumos rochița pe umeraș, nu a văzut-o ieri. Azi are norocuțul în brațe, fătuca cea isteață, azi v-a purta floricelele vesele, roz și verzulii.

Uite, dacă mi-am terminat cafeluța, mi-aș îmbrăca rochița și aș pleca la o plimbărică prin părculețul din spatele acelei splendide căsuțe. Ah da, pantofiorii cei verzi se potrivesc cel mai bine și cum e așa soare și călduț afară, sunt perfecți! Dar unde sunt?

Fata și-a țuguiat acum buzițele că nu-și găsea pantofiorii, și gentuța o aștepta în cuier, dădea să cada, printre margeluțele și eșarfele finuțe. Căuta fetița cam jumătate din zi și nu găsi nimicuța.

Unde-mi sunt pantofiorii! Striga Sofi cu boticul roșu de furie.

Atât de suparată sunt! Uite, nimic nu mai e la locul lui, uite cum nu mai pot să plec, uite cum nu mai pot să mă plimb, uite…

PAUZĂ

Dezamăgită, Sofi se așează în tristețea ei amară, aruncată acum împreună cu rochița pe un scaun. Se uită meditativ la semnul întrebării pe care îl formează cârligul umerașului.

Să pun la loc rochița sau să ma îmbrac acum, chiar dacă-i cam târziu și este mai frig afară. Pantofiorii nu i-am găsit dar mai am unii care chiar dacă nu se potrivesc de minune, pot să ies cu ei. Oricum e întuneric!

Sofi se îmbracă încet cu umerii blocați în față, pare ghemuită și când stă în picioare. Înainte să iasă din casă găsește minunații pantofi verzi, sub gentuță care căzuse până la urmă din cuierul plin de nimicuri. Dar Sofi era pierdută în câmpul cu supărări și nu a reușit să se bucure de papucei.

Of dragii mei papucei, drăguți
Ce mi-ați făcut?
Am pierdut atâta timp
Și acum îmi vine…să v-arunc!

Își ia totuși pantofiorii în picioare, se uită în oglindă la potrivire și zâmbește nepotrivit cu starea-i. Iese apoi din cămăruță și se îndreaptă spre parcul unde vroia să ajungă. Chiar dacă erau mulți oameni pe stradă și ea le zâmbea ca întotdeauna strălucitor, credea ea, acum, majoritatea nu o vedeau. Înfrigurată deoarece rochia era mult prea subțire se întoarce în scurt timp și se bagă sub plapumă plângând. Până la urmă a adormit în perna umedă și murdară de la ochișorii ei târâți prin praf strălucitor.

Dimineața urmatoare se trezește și în timp ce merge către colțișorul ei se împiedică, ba de mărgele, ba eșarfele i se agață de câte un picior, se lovește apoi de cârligul umerașului la care se uită urât și îl înjură scurt. Se așează pe scaun cu el în mână și în timp ce  bea cafeaua cu ochii încă umflați, îl studiază absentă. Era încă încâlcită în dezordinea de pe câmpul tristeții ei.

Pune apoi umerașul neîmbrăcat în dulap și observă forma sârmuliței care tocmai o zgâriase. Acum vede clar cum s-a agățat în întrebări îmbrăcate în haine frumoase.

Of rochita,
după ce te voi spăla,
te voi îmbrăca, din nou;
dar să știi tu de la mine
că mi-ai făcut multă amărăciune!
Dar acum știu cum să te port.

Cu schiuri și patine!

SFÂRȘIT (cred :))

IMG_6627-2