Seară târzie

3 Aprilie 2018 – Seară târzie

Dimineță am povestit cu o prietenă sau mai corect zis am plâns cu o prietenă. Despre ce? Spital copii, păienjeni, *vaci care încercă să-și îngrijească copii proaspăt nefericit născuți.
*Vaci nu le spunem noi. Ci unele personaje care ar fi trebuit să le ajute, să le ofere sprijin se purtau cu amărâtele mame de parcă nu erau oameni ci “vaci”.

Ce vă Imaginați când spuneți “proaspăt”? Eu mă gândesc la o pâine încă aburindă și lapte rece. Mă gândesc cum le mâncă cu plăcere pură un copil micuțel. Mă gândesc la cerșafuri cu miros de aer răcoros de munte îmbălsămat cu lemn, camelii și sare. Mă gândesc la muzica păsărilor dintr-o dimineață cu un grad mai răcoroasă decât cât i-ar fi pielii să fie perfect mulțumită. Mă gândesc la pielea unui obraz fin. Mă gândesc la multe dar niciodata la păienjeni și mizerie într-un spital cu copii Proaspăt născuți.
Ultimul punct pe care îl las în această scurtă amintire vă rog să vi-l închipuiți ca un mare adânc gol întunecat.

Poveste
Ziua curge în pași mici dar parcă prea rapizi. În dute-vino ăsta pe când soarele i-au încălzit oasele umede din primăvera cu zăpezi târzii, au ajuns la o căsuță din lemn unde se vindeau plăcinte cu diferite compoziții. Băietul ei a hotărât că lui îi trebuie să mănânce ce nu este…adică o plăcintă fără umplutură. Copiii drăguți care vorbesc frumos greu pot fi refuzați așa că i-a fost îndeplinită cererea cu condiția să aștepte un pic. Au “bătut palma” așa că s-au retras un pas pentru a lăsa liberă trecerea pentru alți cumparători. În acest timp trece prin fața căsuței cu plăcinte o doamnă de 67 ani (au aflat mai tarziu)
-Cât costă plăcinta cu brâză dulce? Întreabă senin.
-Șapte lei.
-Dracu ce scumpă este! Se aude o voce care nu era a bătrânei, nici a mamei, a copilului nici atât. O fi fost vocea alunecoasă a “cererii și ofertei”
Doamna își continuă pașii fără să spună nimic. Nici fața, nici gura, nici ochii nu au schițat nici un cuvânt. Parcă și aerul din jurul ei era mort.

Două secunde s-a gândit tânăra doamnă cu copilul, oare de ce nu doar una? S-a întors și a întrebat-o dacă poate să îi cumpare ea plăcinta. Nu i-a așteptat răspunsul pentru că îi era cumva rușine ca bătrâna să nu se simtă jignită. A scos banii fâsticită să îi dea vânzătoatei cât mai repede…ca să scape parcă de o problemă. Ar trebui să fie un gest natural să fii un om prezent la nevoile celor din jur. Și totuși agresivul egoism are putere mai mare? Pare-se că da.
-Vă rog tăia-ți-o în două să îi dau și… Încearcă să spună bătrâna.
-Va rog puneți două plăcinte. A rugat-o tânăra doamnă cu copilul pe vânzătoare.
Între timp bătrâna a povestit scurtul ei istoric. Cel al ei și a prietei ei de la azil. În tinerețe nu a vrut copii. Prietena ei “nu o mai duce mult” dar nici ea.
A aflat tânăra doamnă multe. A aflat multe în doar un minut nu în 67 de ani. Ce simplu nu? Și a plătit pentru asta doar două plăcinte. Iar la suma totală pentru două plăcinte cu brânză și plăcinta fără umplutură a băiatului ei a plătit o sumă mai mică decât dacă ar fi luat ceea ce-și propusese la început. A primit și o mică reducere pentru plăcinta băiatului, cea fără umplutură dar cu mult mai mult “miez” decât și-ar fi putut închipui într-o zi însorită de primăvară.

Acum ascult muzicile unor oameni de care abia acum vreo 2 sau 3 săptămâni am dat și sper să dorm bine cu gândul nu imposibil dar greu de împlinit al unei îmbrățișări între muzicile oamenilor ăstora și picturile mele. Nu acum, am răbdare până la momentul potrivit.

E seară târzie, aș mai spune încă multe dar după cum am scris mai sus am „ceva” de visat 🙂

Reclame

Instict trist

11.03.2018

De pe la sfârșitul anului 2016 am început să fiu interesată mai mult ca de obicei de ceea ce se întâmplă în țară. Printre altele, citeam blogul unui “țăcănit”. Deoarece textele lui aveau un aer de paranoia îmbibate cu inteligență și căldură nu aveau cum să nu-mi placă. Cam în aceeași perioadă am citit ceva articole despre cum fac anumiți politicieni să cenzureze presa. Încet și sigur a început să încolțească un sâmbure de paranoia în mine. Iar ca să fiu serioasă în paranoia mea tot atunci am citit Orwell “1984”. Cu micile angoase în inimă am continuat să trăiesc cuminte.
Era seară, februiarie 2017, am făcut baie piticilor, i-am dus la culcare, au adormit, am dat și eu să plec spre somn când…îl văd pe soțul meu că se îmbracă repede în costum de schi. Nu am avut timp să fac ochii prea mari că mi-a povestit scurt despre “minunata” Ordonanță 13. După ce a plecat spre proteste mi-am deschis calculatorul, televizorul, radioul și orice sursă de unde puteam afla ce dumnezeu se întamplă. Nu am avut timp să fiu mirată, eram deja prea euforică din cauza a ceea ce se petrecea. (Gând: Nu cred că este sănătoasă euforia de tipul ăsta dar numai cu o atitudine “nebună” se poate schimba ceva în lume, zic.) Ei și de atunci trăiesc în ape tulburi, valuri mai mici…mai mari unele dor mai tare iar despre altele cred că mă vor înecată. Azi am plâns la propriu după ce gluma mea sadică s-a dovedit a fi reală.
Mergeam cu mașina pe un drum care în ultimii ani parcă nu l-am mai înjurat atât de mult din cauza gropilor deși era de multe ori mult prea aglomerat. Azi când din sută în sută de metri frânam să nu ne pierdem o roată printr-un crater din asfalt am dat de o coloana de mașini. Nu m-am putut apține să nu fac un soi de glumă tristă: “Probabil că și-a lăsat vreunul roata într-o groapă” zic fără să chiar cred. O dubiță cu roata stangă față era înșirată în plină stradă. Am îngițit amar. Revolta de altă dată s-a transformat într-o mare și adancă supărare, una atât de grea încât pur și simplu nu am mai putut să-mi înghit lacrima. Era insuportabil de sărată.
Ajungem acasă cu bine, mă uit printre știrile depre marele congres în roșu și mă înspăimânt din nou…off cât de paranoia sunt. Malefiscus se declară deja mesia știe că doamnele îl vor urma. Știe că prin asta sensibilizează ochii domanelor de pretutindeni. Știe că doamnele vor putere și le oferă bomboane. Iar noi copiii rămanem fără mame dar cu doamne. Of de-ar fi adevarate DOAMNE tare m-aș bucura dar am din nou un straniu și trist instict.

Urmează frica…de groapă.

Noaptea de „joi”

Noaptea de „joi”
5 Martie 2017

Ploua și era noapte, după ce ne-a stropit bine cu picături mici care se spărgeau nervoase de parbrizul mașinii, apoi cu picuri cât ai scuipa(vai ce scârbos) apoi aceștia s-au transformat în fulgi mari și pufoși care veneau peste noi ca și cum ar fi vrut să ne înghită. Ștergătoarele mașinii scoteau un sunet straniu înfundat, sacadat ca bătăile inimii, muzica la radio avea un clinchet ascuțit care sărea dintr-o boxă în alta, pe un fond în care vâjâitul sobru suna ca zgomotul roților de la o mașină care gonea. Eu ca deobicei cu gândul habar n-am pe unde, în acea înfundătură, îmi închipuiam că mă țin de mână cu doi omuleți. Un omulteț fugea, celălat se plimba lejer și calm iar al treilea stătea pe loc, aștepta. Toți trei erau prinși în conturul parbrizului mașinii care gonea prin întuneric. Toți trei erau aliniați…

Vezi articol original 271 de cuvinte mai mult

Cu bătrânele mele „instrumente”

Mică fiind ca toți copiii mâzgăleam. Mai târziu mă aflam din nou cu creionul în mână. Desenam personaje din desene animate și haine. Apoi am lăsat creionul pentru stilou. Stâlcit, intenționat caligrafiam litere în direcția opusă față de cerințe. Așadar cu stiloul nu m-am descurcat prea bine așa că am luat din nou creionul. Ca o urmare naturală Liceul de artă mi-a aruncat o barcă de hartie salvatoare în care m-am aruncat imediat. Cu țigara, berea pe masă și creionul în mână am trecut prin încă patru ani de ape involburate fără vreo speranță legată de tot ce se numea artă ci cu singurul gând de a pleca departe. Și acum aș tot pleca “departe” (altă schiță, altă poveste)
În 1999 am plutit până în Timișoara unde am fost nevoită să-mi las barca de hartie ca să nu mă scufund cu ea cu tot.

Între 1999 și 2017 am tot ținut creionul aproape ba sprijinit după ureche, ba ronțăindu-l între măsele. La fel și pensula pe care o foloseam mai mult pe post de agrafă să nu-mi intre părul în ochi în timp ce lucram la simulările 3D ale diferitelor spații pe care le amenajam, designer fiind.

Acum, uite-mă din nou cu bătrânele mele instrumente!

Au trecut multi ani…acum când am mai puțin timp pentru artă mă simt cel mai aproape de ea. Mi-am găsit într-un final “metoda de exprimare” care mă satisface. Aici voi adăuga ultimele mele “Mâzgăleli” cu speranța unei viitoare expoziții:
https://luisacube.wordpress.com/

Luisa *arthistha
februarie 2018

*Mâzgălelile sunt  în ordinea în care le-am lucrat
27913265_10156109903313430_520772198694223481_o27369202_10156087371718430_3277762793527509871_o26910175_10156054260948430_2518826169730117291_o26232731_10156005878323430_5397893452749292728_o26220505_10156005878318430_4968816565263219830_o24883558_10155936896558430_509124048714457448_o24837615_10155932297258430_5033115505493132411_o23800051_10155894088318430_7293679618855546495_o23799900_10155894088313430_2249074924391768580_o23631976_10155880422623430_2214990882592130567_o23157277_10155833409218430_697724590345921998_o23000371_10155833409213430_3446434310219345628_o22999985_10155833409223430_710466581396577299_o23155058_10155838555963430_3952027819413000440_o22861855_10155828630628430_7630410639720462629_o22860160_10155828630633430_2730057256443595524_o22859985_10155828630398430_8197261641708440370_o22861482_10155827626068430_276158319639419303_o22829213_10155814595448430_8903850676951222680_o22791968_10155814021728430_2510860883733054536_o22770645_10155814021718430_6085993345069746025_o22770607_10155814021723430_8188150695078358310_o22770624_10155804284783430_4041156943832382820_o22555748_10155806941618430_5042714662470303791_o22553172_10155806941623430_1759438089548099325_o22499256_10155795096953430_210159824908650371_o22528580_10155795096988430_6171856320268104449_o22499196_10155795096973430_5950225634845280365_o22519783_10155795249083430_5351306819598443311_o22339341_10155777801678430_951335557086645237_o22384285_10155777801898430_4179423911801828976_o22382142_10155777801903430_3271731966543335419_o22339414_10155774613008430_4109584972757976597_o22291145_10155774424008430_6731578649118866254_o22291102_10155774629113430_7064027572630116332_o22339187_10155774629108430_4101154790232762453_o22256636_10155774629118430_5129845065364182731_o22256580_10155763559108430_2242899552975454862_o22219954_10155763559028430_4753519788369715168_o22218609_10155763559083430_7840609271209593363_o22218484_10155753355053430_3193270596551560126_o22096293_10155752107348430_7339802957708356749_o22051135_10155742653538430_1404972403328277506_o22048008_10155745663478430_8869236185910856608_o21753271_10155709451538430_5024333114554197543_o21741037_10155709257468430_8723002197287882460_o21688437_10155716810263430_5582487795214483780_o21587350_10155717459373430_8388048337803562053_o21587200_10155714461708430_5347469783029809152_o21586832_10155716349828430_4418993211785227162_o21543888_10155709780303430_1330825596867542479_o

O carte: Brahman și paria – Dhan Gopal Mukerji

Brahman și paria – Dhan Gopal Mukerji

6 Ianuarie 2018
Gata! M-am lipit de Dhan (autorul/personajul)
Interesant atașamentul pe care îl poți purta pentru unele cărți, autori, oameni…atunci când găsești în ele/ei propriile-ți căutări oglindite atât de clar. Așa-i?

http://booksandmore.ro/literatura-universala/9178-brahman-si-paria-dhan-gopal-mukerji.html?search_query=Brahman+si+paria&results=8

Sărbători frumoase!

Anul acesta am avut nevoie să descopăr oameni. Și cum atunci când iți propui ceva se deschid deodată tot felul de porți neașteptate…cerința mea a luat neașteptate forme colorate.
Așa că anul acesta stau frumușel de mânuță ca doi colindători cuminți și veseli:
Crăciun fericit și Mulțumesc!

Cu drag, Luisa, eu vă urez!