Vicii, delicii și cărți
(august 2017)

În concediu toate vii sau moarte le văd „…en rosé”
Un soț romantic oferă soției acestuia câteva flori mici violet cu miros ca a zambilelor. Femeia Cârcotașa deși se bucură nu se mulțumește cu frumosul gest abia vizibil pentru necunoscători și îl întreabă cum să le țină…în pumn, să le pună în păr sau poate la presat în buzunar? Nu au codițe de care să le prindă să țopăie apoi fericită și iubită. Desigur romanticul soț a dat-o gata din nou pe fericita femeie când i-a spus să le ruleze. Vicii dulci efervescente de Olanda…delicioase pentru un concediu zâmbăreț.

Pe dragele plaiuri străine mă prinde câteodată dorul de artă și cum am acum un fix să pictez nuduri îmi închipui o doamnă cu buze uimite ce-și îndreaptă bomboana de ciocolată belgiană în întunericul gurii. Salivez și eu la așa o imagine dar nu mă las, o rog să stea cuminte nemișcată pentru ca eu să-mi ating nevoia de artă. Artă….nu joacă! Nu râde nimeni  toată lumea oftează, oftează, oftează. Chiar și eu beau vin roșu sec sec sec s… Totuși, aici în patria berii după cum se laudă belgienii ne întreținem cu diferitele gusturi ale acesteia. Ciocolata o păstram pentru acasă.

Într-una din zile am pedalat voinicește să ating cât mai repede apa mării din țara ciocolatei. De mult îmi doresc să văd marea din Olanda dar mi-a fost dat să o văd pe cea din Belgia, e…tot Marea Nordului. Nu am ajuns la Haga dar am înotat un minut undeva în Belgia aproape de granița cu Olanda. Off ce zi…greu de imaginat atâta relaxare pentru firile noastre sangvine. Și totuși se poate, în special când sărim granițele.

Printre viciile și deliciile concediului nostru tineresc am citit două cărți iar cu a treia mă lupt altă dată deoarece e o idee mai complexă. Așa cum am spus, în timp ce traversam în diferite moduri orașe și țări am citit din amintirile și căutările a doi oameni: „Radu Paraschivescu – Am fost femeie de onoare” și „Jan Cornelius – Eu Dracula și John Lennon” Simpatice cărți!
Lectura mi-a deschis câteva din cutiile amintirilor:
Am trăit 9 ani în timpul comunismului dar probabil voi trăi până la capătul tunelului cu ecoul ce-l produce încă.

Iată câteva din amintirile ce mi-au fost refuzate de către mătură și făraș:
Înainte de ’89: Pachetele de la rudele tatălui meu din Germania erau printre cele mai mari fericiri pentru noi. Ciocolata Kandia (Made in Romania) era una din bucurii. Nu de alta dar nu văzusem în România…așa ceva!
După ’89: Trenul foamei/groazei care venea de la Iași, oprea în Suceava unde devenea stăpânul meu timp de minim 14 ore, uneori 16 sau mai mult până la Timișoara. In pântecul lui se întâmplau multe. In compartimente găseai gheață iarna, multe tipuri de mirosuri cele mai multe nu tocmai plăcute, pericole, oameni, deseori mult prea mulți, plase de rafie pline cu lucruri din bazar, oameni foarte apțiguiti, pe un *don m l-am văzut dormind în locul în care ar fi trebuit să stea bagajele…multe trăsnăi de povestit.
Înainte si după ’89: Alte amintiri care încă îmi zgârie ficatul sunt cele școlare. Îmi dau târcoale mai ales pe șira spinării uff poate e vina mea sunt leneșă când sunt sub preșul obligațiilor. Așadar constrânsă de sarcinile copilului-elev îmi făceam temele și învățam cu prea puțină grijă. De fapt cu mulți, mulți nervi…nu știu de unde ieșeau atâția. Mi se pare greu să fii copil, ba chiar frustrant.

„Acasă, în România mea.
Înainte si după ’89: Eram undeva prin clasa a XII-a la liceul de arte plastice, secția pictură. Nu știam ce înseamnă viață, valoarea banilor nu o înțelegeam, despre pictură nu aveam nici cea mai vagă idee la ce e bună înafară de refulare. Într-un context cu o adolescență zbuciumată, fetița băiețoasă nu voia decât să plece să-și găsească scopul în viață altundeva deoarece acasă nu o vedea. Dezorientarea a avut o grămadă de minusuri dar plecarea a adus în cea mai mare parte bunătăți. Nu voiam să plec pentru a câștiga ceva ci voiam să scap de undeva. Din păcate dezordinea ce o aveam în minte nu mă putea face să am un plan clar. O întâmplare aparent nefavorabilă a făcut să mi se deschidă portița mult visată. După bacaloreat am plecat.

Cât de singură mă simteam până atunci, acum o și trăiam. Am aflat cu adevărat cum e să fii singur, am avut noroc că nu a trebuit să îmi pun problema banilor deoarece am avut susținerea părinților. Nu aveam muți bani dar mă descurcam și aveam chiar și de o cafea în oraș. Îmi aduc aminte și acum de prima mea cafea într-un club întunecat cu lumini difuze și scaune cu o formă și un concept din cele mai interesante pe care le văzusem până atunci. Muzică Jazz în surdină, cafeaua mică și tare, eu singură și singurătatea învăluită în întuneric. Mă simțeam totuși bine pentru că aveam libertatea de a-mi găsi tot singură traseul. Frumoasă aparenta libertate.

Cum spuneam, mi-am dorit să fiu departe de casă, nu ajunsesem la distanța care mi-o doream dar direcția era bună. Au trecut ani, mult timp am continuat să îmi doresc să ajung unde îmi propusesem. Viața mi-a oferit alte direcții și m-a făcut să îmi schimb părerea. Nu radical dar deocamdată cred că cel mai bun loc este în care sunt acum, acasă , în casa construită de mine împreuna cu noua mea familie, în România în plină dezvoltare, într-un oraș care „promite” în care am posibilitatea să mă dezvolt și să dau și altora din ce știu. La un nivel minim aduc frumosul, esteticul, echilibrul vizual în casele oamenilor și sper că și în sufletele lor creându-le spații plăcute. Mai am câteva lucruri care încă nu am avut maturitatea să le dezvolt dar sper să nu fiu egoistă să mă așez comod să le las uitării.
În concluzie, azi sunt naiv de optimistă și încrezătoare în România mea și nu mai am gândul plecării.”

Textul „Acasă, în România mea” l-am scris undeva prin Noiembrie 2016. În 2017 România mi-a arătat din nou fațetele ei pline de mister învăluite într-o mare nesiguranță. Și totuși încă putem ieși și intra în țară cu buletinul…

Alte drumuri, alte minciuni…
După ’89: La *Deduleștii mici (de carne) au rămas atârnați în drum de când s-a inventat mâncarea tradițională (românească).
După ’89: Același pod peste Dunăre cu problemele lui specifice… care te sâcâie până în stomac și degeaba mai vomiți după atâta drum vălurit că n-ar avea pe unde sa ajungă „salvarea” să-ți panseze reputația de naționalist.
După ’89:  „Suzana, Suzana
Suzana I’m crazy in loving you” la Mamaia, încă mai caută să zdruncine trăirile trecătorilor flămânzi de pe faleză. Mamaia, păi da?!
După ’89: Tot pe acolo cel mai trist și asumat tânăr de vreo 18 ani (frumușel și cu expresie de copil cuminte) vinde clătite, se chiar confundă parcă cu ele. Diferite gemuri, toppinguri, nuci, banane, miere și aceeași clătită de fiecare dată. În general îmi place să glumesc sau să zâmbesc oamenilor dar la acest băiat pur și simplu nu ajungeai, era undeva…departe.

In partea a doua de honăreală am citit Intermitentele mortii – Jose Saramago și Doamna Bovary – Gustave Flaubert (A dracu de faină! Cum îmi plac mie cărțile. „Ce femeie!” Madame Bovary – Când în egoismul ei este fericită strălucește iar când nu-i ies lucrurile așa cum vrea ea este o japiță.)

Mulțumesc :)

Am câțiva oameni care mi-au intrat în viață unii mai subtil fără nici măcar să bag de seamă, de alții m-am agățat eu fără ca ei poate să își dorească, în fine… tot felul de situații și oameni. Indiferent cum i-am întâlnit și cât de prieteni suntem pe unii dintre ei îi am în tabloul de peste 50 de ani. (Sunt poate prea optimistă cu numarul de ani în special :))
Una din aceste persoane dragi mie, de ziua mea mi-a făcut o surpriză care mi-a picat foarte bine:
„La mulți ani, om frumos!!! Să fii fericită și sănătoasă și iubită și veselă și împăcată în fiecare zi din viața ta!!!
Îți doresc tot binele din lume și să îți vindeci toate temerile și fricile și rănile mici și mari pe care le mai ai, iar la final să știi că absolut tot a meritat.
Te și sun să-ți urez, dar astea stau mai bine scrise.
Te pup și te îmbrățișez cu drag!!!!”

O carte: Femeie la treizeci de ani – Balzac

Din nou o carte primită cadou. Mulțumesc Dana 🙂
A bifat Balzac cu gândul la „despre femeie” care trece pe rând prin: tinerețe, naivitate, pasiune, moarte, maternitate, regret, bătrânețe și din nou moarte. Mi-a picat cumva bine cartea din cauza limbajului acelor ani dar nu aș ridica-o în slăvi din motive subiective. M-am sictirit de subiectul „Criza” de 30 ani, înaintea cărea a fost cea de 17, 13, 9, 5, etc Când sunt bebeluși copiii au pusee de creștere adică tot „crize”. Apoi după 40 ani alte boli chimice-hormonale pe care te sprijini și cu care te aperi, ba chiar te mândrești. Nu că eu aș fi mai sănătoasă :))
Dar ce frumos ar fi fost să fie viața linie dreapta către fericire, autostradă (aia cu parapeți înalți să nu vezi decât drum, mașini și hai repede că trebuie să pupăm marea!) Ohh câtă bucurie!

Cu asta mi-am adus aminte de cartea altui francez care m-a înfuriat: „Bucuria de a trai de Emile Zola” Ca să nu mă opresc la sentimentele  de dragoste ale Juliei lui Balzac și să văd dacă și Flaubert îmi crează aceleași stări contrastante mi-am cumparat Doamna Bovary.

Un artist: Roberto Ferri

Am dat de un artist care îmi place pentru disponibilitatea lui de crea lucrări de artă fără să dea nici un moment impresia că este pe fugă. Dar cel mai mult îmi place pasiunea ce mi-o transmit picturile lui.

În caz ca este cineva interesat să vadă și alte lucrări decât cele pe care le-am pus aici:
http://www.robertoferri.net/gallery_2015.php
si
https://www.facebook.com/robertoferriartistaII/photos?lst=729508429%3A100004007262312%3A1500883057&source_ref=pb_friends_tl

20232236_1121345531342345_5993695125994021891_o

19466629_1099080100235555_4174227333617339128_o

403895_103940233082885_167633438_n

529617_104113096398932_1086409730_n

532598_104111879732387_1728649518_n

229984_104113519732223_751773478_n

D’Efect sălbatic

Am fost la o librărie unde-mi place și cafeaua. După ce am luat val vârtej cartea pe care am vrut să o cumpăr de ceva vreme, m-am gândit să beau și un capuccino. Între timp am  dat cu ochii de o altă carte care mi-a fost recomandată deja de doi prieteni, pentru care a trebuit să scot din nou portofelul. Am plătit,  mi-am pus cărțile, portofelul și ce mai era de luat în rucsac în timp ce răspundeam fetei care mă întreba dacă voiam zahăr. Nu multumesc, asta îmi mai trebuie la cât sunt de zbuciumată. Nu înțeleg de ce mă agită așa tare ieșirea între oameni, parcă-s sălbatică. Poate nu se vede așa rău cum cred eu. In fine…

Capuccino mă aștepta încordat pe pultul înconjurat de acel fond mâzgâlit al propriei mele slăbiciuni. Spuma bulbucată parcă-mi făcea cu ochiul, hai că nu-i așa tragic calmează-te! Pe naiba, după nici cinci minute, ies afară, mă așez ca o cucoană pe scaun și din atâtea potriveli a poziției rucsacului reușesc să-mi răstorn o parte din binevoitorul lichid (care-mi făcuse cu ochiul) pe farfurie. Așa…am scăpat destul de ușor îmi zic. Numai acum îmi închipuiam picăturile care nu vor ezita să cadă pe picioare dacă ridic ceașca.
Mă gândeam să o fac pe-a prințesa să țin farfuria sub cană cu o mană și cu cealaltă să cuprind ceașca între degetul mare, arătător și mijlociu astfel încât degetul mic să fluture vesel ca un „nas în vânt”. M-am gândit apoi să intru să cerșesc un șervețel, de fapt mi-ar fi trebuit vreo trei-patru să rezolv problema. Dacă trebuia să intru după șervetele era nevoie să-mi ridic geanta care tocmai o aranjasem atât de bine. Cum nu voiam să risc o a doua minunată șansă de a-mi vărsa cafeaua am hotărât să ridic ceașca deasupra mesei să sorb din farfurie cafeaua și să pun la loc ceașca…ce o fi fost în capul meu nu știu. Efectul sălbăticiei sau mai bine zis defectul sălbăticiei. După ce mi-am aranjat și picioarele să mi le încălzescă soarele cât mai bine, am deschis cartea pe care o aveam deja de acasă. Părea că totul era în regulă și îmi pot vedea de text echilibrându-mi astfel starea. Numai părea, deoarece după vreo șapte minute a trebuit să intru în librărie cu geanta, cartea cu un deget între pagini să știu unde am rămas (doar semnul de carte este așa numai să ma uit la el), capuccino, picioare, ochii îmbibați în prea multă lumină și mai știu eu ce mai aveam de mutat.

Am intrat, a trebuit din nou să-mi reglez toate cele de la ochi, picioare, geantă etc Este mai bine aici, mai răcoare. Am cerut și un șervețel pe care l-am pus între farfurie și cană apoi am continuat să citesc. După alte câteva minute când încheiasem un capitol m-am gândit că mai bine aș răsfoi cărți pe care nu le am acasă. Așa că în zona artelor am găsit un album care mi s-a parut interesant. Mi-am mai luat încă o carte pe care mi-a pus-o în mână prietena mea cu care tocmai mă întâlnisem și am tăiat-o, chltuisem deja destul.
În acea zi nu cred că am mai vărsat nimic. Noroc de prietena mea că mi-a scos capul nițel din pădure :)) 

O carte: Eseuri de îndrăgostit – Alain de Botton

O altă carte primită cadou de ziua mea pe care nu aș fi cumpărat-o pentru că nu aș fi observat-o. Nu mă prea dau în vânt după romane de dragoste iar romantismul floral mi se pare prea uniformizat. Nu-mi place nici ceea ce ar spune unii că e altfel decât dacă este din resurse naturale.

Mi-a plăcut cartea. Îndrăgostitul încearcă să-și traducă obiectiv ceea ce pățește. Chiar dacă înțelege că implicarea lui este în definitiv bazată pe emoții, observă detalii într-un mod cât se poate de rațional.

Citatul care urmează nu este neapărat o concluzie, o definițe a cărții dar mie mi-a fost simpatic.
„Dragostea neîmpărtășită poate fi dureroasă, dar e o durere lipsită de primejdie, pentru că nu implică prejudicii aduse altcuiva decât ție însuți, o durere intimă, pe cât de dulce-amăruie, pe atât de autoindusă. Dar imediat ce dragostea capătă reciprocitate trebuie să fii pregătit să renunți la pasivitatea de a fi rănit și să-ți asumi răspunderea de a provoca răni.”