Vicii, delicii și cărți
(august 2017)

În concediu toate vii sau moarte le văd „…en rosé”
Un soț romantic oferă soției acestuia câteva flori mici violet cu miros ca a zambilelor. Femeia Cârcotașa deși se bucură nu se mulțumește cu frumosul gest abia vizibil pentru necunoscători și îl întreabă cum să le țină…în pumn, să le pună în păr sau poate la presat în buzunar? Nu au codițe de care să le prindă să țopăie apoi fericită și iubită. Desigur romanticul soț a dat-o gata din nou pe fericita femeie când i-a spus să le ruleze. Vicii dulci efervescente de Olanda…delicioase pentru un concediu zâmbăreț.

Pe dragele plaiuri străine mă prinde câteodată dorul de artă și cum am acum un fix să pictez nuduri îmi închipui o doamnă cu buze uimite ce-și îndreaptă bomboana de ciocolată belgiană în întunericul gurii. Salivez și eu la așa o imagine dar nu mă las, o rog să stea cuminte nemișcată pentru ca eu să-mi ating nevoia de artă. Artă….nu joacă! Nu râde nimeni  toată lumea oftează, oftează, oftează. Chiar și eu beau vin roșu sec sec sec s… Totuși, aici în patria berii după cum se laudă belgienii ne întreținem cu diferitele gusturi ale acesteia. Ciocolata o păstram pentru acasă.

Într-una din zile am pedalat voinicește să ating cât mai repede apa mării din țara ciocolatei. De mult îmi doresc să văd marea din Olanda dar mi-a fost dat să o văd pe cea din Belgia, e…tot Marea Nordului. Nu am ajuns la Haga dar am înotat un minut undeva în Belgia aproape de granița cu Olanda. Off ce zi…greu de imaginat atâta relaxare pentru firile noastre sangvine. Și totuși se poate, în special când sărim granițele.

Printre viciile și deliciile concediului nostru tineresc am citit două cărți iar cu a treia mă lupt altă dată deoarece e o idee mai complexă. Așa cum am spus, în timp ce traversam în diferite moduri orașe și țări am citit din amintirile și căutările a doi oameni: „Radu Paraschivescu – Am fost femeie de onoare” și „Jan Cornelius – Eu Dracula și John Lennon” Simpatice cărți!
Lectura mi-a deschis câteva din cutiile amintirilor:
Am trăit 9 ani în timpul comunismului dar probabil voi trăi până la capătul tunelului cu ecoul ce-l produce încă.

Iată câteva din amintirile ce mi-au fost refuzate de către mătură și făraș:
Înainte de ’89: Pachetele de la rudele tatălui meu din Germania erau printre cele mai mari fericiri pentru noi. Ciocolata Kandia (Made in Romania) era una din bucurii. Nu de alta dar nu văzusem în România…așa ceva!
După ’89: Trenul foamei/groazei care venea de la Iași, oprea în Suceava unde devenea stăpânul meu timp de minim 14 ore, uneori 16 sau mai mult până la Timișoara. In pântecul lui se întâmplau multe. In compartimente găseai gheață iarna, multe tipuri de mirosuri cele mai multe nu tocmai plăcute, pericole, oameni, deseori mult prea mulți, plase de rafie pline cu lucruri din bazar, oameni foarte apțiguiti, pe un *don m l-am văzut dormind în locul în care ar fi trebuit să stea bagajele…multe trăsnăi de povestit.
Înainte si după ’89: Alte amintiri care încă îmi zgârie ficatul sunt cele școlare. Îmi dau târcoale mai ales pe șira spinării uff poate e vina mea sunt leneșă când sunt sub preșul obligațiilor. Așadar constrânsă de sarcinile copilului-elev îmi făceam temele și învățam cu prea puțină grijă. De fapt cu mulți, mulți nervi…nu știu de unde ieșeau atâția. Mi se pare greu să fii copil, ba chiar frustrant.

„Acasă, în România mea.
Înainte si după ’89: Eram undeva prin clasa a XII-a la liceul de arte plastice, secția pictură. Nu știam ce înseamnă viață, valoarea banilor nu o înțelegeam, despre pictură nu aveam nici cea mai vagă idee la ce e bună înafară de refulare. Într-un context cu o adolescență zbuciumată, fetița băiețoasă nu voia decât să plece să-și găsească scopul în viață altundeva deoarece acasă nu o vedea. Dezorientarea a avut o grămadă de minusuri dar plecarea a adus în cea mai mare parte bunătăți. Nu voiam să plec pentru a câștiga ceva ci voiam să scap de undeva. Din păcate dezordinea ce o aveam în minte nu mă putea face să am un plan clar. O întâmplare aparent nefavorabilă a făcut să mi se deschidă portița mult visată. După bacaloreat am plecat.

Cât de singură mă simteam până atunci, acum o și trăiam. Am aflat cu adevărat cum e să fii singur, am avut noroc că nu a trebuit să îmi pun problema banilor deoarece am avut susținerea părinților. Nu aveam muți bani dar mă descurcam și aveam chiar și de o cafea în oraș. Îmi aduc aminte și acum de prima mea cafea într-un club întunecat cu lumini difuze și scaune cu o formă și un concept din cele mai interesante pe care le văzusem până atunci. Muzică Jazz în surdină, cafeaua mică și tare, eu singură și singurătatea învăluită în întuneric. Mă simțeam totuși bine pentru că aveam libertatea de a-mi găsi tot singură traseul. Frumoasă aparenta libertate.

Cum spuneam, mi-am dorit să fiu departe de casă, nu ajunsesem la distanța care mi-o doream dar direcția era bună. Au trecut ani, mult timp am continuat să îmi doresc să ajung unde îmi propusesem. Viața mi-a oferit alte direcții și m-a făcut să îmi schimb părerea. Nu radical dar deocamdată cred că cel mai bun loc este în care sunt acum, acasă , în casa construită de mine împreuna cu noua mea familie, în România în plină dezvoltare, într-un oraș care „promite” în care am posibilitatea să mă dezvolt și să dau și altora din ce știu. La un nivel minim aduc frumosul, esteticul, echilibrul vizual în casele oamenilor și sper că și în sufletele lor creându-le spații plăcute. Mai am câteva lucruri care încă nu am avut maturitatea să le dezvolt dar sper să nu fiu egoistă să mă așez comod să le las uitării.
În concluzie, azi sunt naiv de optimistă și încrezătoare în România mea și nu mai am gândul plecării.”

Textul „Acasă, în România mea” l-am scris undeva prin Noiembrie 2016. În 2017 România mi-a arătat din nou fațetele ei pline de mister învăluite într-o mare nesiguranță. Și totuși încă putem ieși și intra în țară cu buletinul…

Alte drumuri, alte minciuni…
După ’89: La *Deduleștii mici (de carne) au rămas atârnați în drum de când s-a inventat mâncarea tradițională (românească).
După ’89: Același pod peste Dunăre cu problemele lui specifice… care te sâcâie până în stomac și degeaba mai vomiți după atâta drum vălurit că n-ar avea pe unde sa ajungă „salvarea” să-ți panseze reputația de naționalist.
După ’89:  „Suzana, Suzana
Suzana I’m crazy in loving you” la Mamaia, încă mai caută să zdruncine trăirile trecătorilor flămânzi de pe faleză. Mamaia, păi da?!
După ’89: Tot pe acolo cel mai trist și asumat tânăr de vreo 18 ani (frumușel și cu expresie de copil cuminte) vinde clătite, se chiar confundă parcă cu ele. Diferite gemuri, toppinguri, nuci, banane, miere și aceeași clătită de fiecare dată. În general îmi place să glumesc sau să zâmbesc oamenilor dar la acest băiat pur și simplu nu ajungeai, era undeva…departe.

In partea a doua de honăreală am citit Intermitentele mortii – Jose Saramago și Doamna Bovary – Gustave Flaubert (A dracu de faină! Cum îmi plac mie cărțile. „Ce femeie!” Madame Bovary – Când în egoismul ei este fericită strălucește iar când nu-i ies lucrurile așa cum vrea ea este o japiță.)