Sunt designer, amenajez case și alte spații. Creativitate! O, doamne și câtă creativitate…avem cu toții!
Mă trezesc într-o dimineață, mă uit scurt pe geam, îmi zic, azi pot să mă îmbrac un pic mai feminin. Încerc o rochie, o fustă, un ciorap fin cu gândul că nu trebuie decât să merg la birou să deschid compiuterul și să simulez niste mâzgăleli pe pereți…poate gri, poate colorați energic…în funcție de client și stare spirituală. Așa se face că unele case sunt mai vesele și altele tânjesc după culoare. Totul este după cum m-am îmbrăcat în acea zi. Exagerez un pic!
Am spus că mă trezesc dimineață, greșit! De multe ori nu mă chiar trezesc decât după vreo doua ore cu adevărat. Alteori când eram mai entuziastă și o “mare lucrătoare” de noapte, dimineața era doar o extindere a zilei precedente. Să vorbim în termeni specifici meseriei…ce dracu! Extinderi, redecorari în unele dimineți musai necesare dacă vrei să mai rupi câte un zâmbet a vreunui indiscret. Bine, poți oricând să dai o fugă pe șantier și să te hlizești cu electricianul, om deștept dealtfel…ce le știe pe toate. Sau poate vrei să povestești la o cafea de la automat despre rosturile care le cam vezi că nu-s în aceeași dungă și nu prea poți să te prefaci că nu este adevarat.
Doamnă…nu este ceea ce pare! Să vedeți, stați să vă explic domnișoară designer că plăcile sunt de vina, nu sunt dealea bune sunt tăte strâmbe.
Și tu, care, ca o cucoană ce ești că te-ai nimerit prin șantier în pantofi cu toc, exlică-i domnului director de șantier că nu-i ce trebuie. La faza asta, uit de toc și de ungii și pun mâna pe cate o placă ceramică, pe câte un boloboc să îi demonstrez contrariul…nu de alta dar știu pe ce a dat beneficiariul acelei case, banii. (Știu…pe dracu…nu știu nimic)
O… doamnă, dar să știți că și peretele era foarte strâmb.
În gând…dar cine drac la făcut? De cele mai multe ori nu mă bag să mă iau în gură cu zidorii sau cu faianțorii, nu este sănatos, ei au tot timpul dreptate. O dregem cumva sau dau jos tot, placă cu placă.
Continui? Da.
Doamnă! Noi lucram pe bani nu pe…
Dar să vă spun, creativitatea muncitorească bine intentionată le bate pe toate. Cea de care vă voi povesti pe scurt nu a fost cea mai teribilă dar este printre primele mele înfruntări zgomotoase. Omul, care-mi povestea de faptul că dumnealui lucrează pe bani nu ca mine, tocmai montase niște vase de toaletă unde clientul împreună cu mine stabilisem un spațiu de depozitare. Cum era în budă, la figurat vorbind?, domnul șef de șantier a început să dea cu praștia după mine chiar de la prima întâlnire. După dumnealui, domnișoara artist, designer sau ce-o fi și cu ea era doar o piesă care trebuia mutată cât mai repede. Obișnuia să fie șef așa că s-a comportat cum probabil gândea că merita, rățoindu-se zgomotos, în cazul ăsta la ușa casei dar… fix ca la ușa cortului.
Vai ce m-am înroșit de supărare și nu țin minte dacă am sărit și eu calul cu vreo vorbă urâcioasă dar ce mai conta. Bine că nu erau și alții de față să ne filmeze să ajung “boală virală” pe internet. Apropo de asta, nu de mult am văzut o postare pe facebook care suna ceva de genul: “Bine că nu erau telefoane cu camere de filmat când eram tânăr și prost.”
Cu un început de colaborare nu tocmai sănătos, trio-ul client + constructor + designer a ajuns cu bine la final de lucrare. O lucrare care a ieșit chiar foarte bine, dealtfel.
Dacă tot am ajuns aici, pot să aduc aminte de starea de neliniște pe care o am când echipa este extinsă la clinet + arhitect + designer + constructor sef + lucrători + distribuitori a diferitelor mărfuri necesare construirii unei cladiri + bunici + prieteni +… Ca la bâlci, fiecare ne dăm cu părerea și cine are argumente mai sclipitoare iese câștigător. Hei, nu zic că eu sunt podoaba cea mai de preț, mă includ voinicește și pe mine în bâlciul ăsta.
Da balci! Câteodată înfundați în noroaie, la propriu, discutăm cât de elegant va arăta casa la final. Discutăm în timp ce un radio zbiară cu diferite muzici sau știri, flexul îți zgârie creștetul capului, praful ți se așează pe amigdale și în nări ai toate mirosurile posibile, de la traspirație la cârnați prăjiți. Vai de ei săracii copăcei pe care vrei să îi păstrezi, pentru că îți închipui o curte curată, la un moment dat visată.
Mormane de mizerii de tot soiul peste care încerci să pășești cu tocurile tale drăgălașe de divă, pe care te bazai de dimineață că îți vor aduce zâmbetul pe buze sunt acum înecate în bâlciul mizeriilor tipice șantierului.
Haida că nu ma plâng, doar observ. Șantierul mi se pare printre cele mai faine părți ale meseriei. Este nasol numai când ești luat pe sus, fără programare sau când este foarte frig și plouă dar și când sunt 40 grade afară. Deobicei când știu că am de mers la vreo lucrare mă îmbrac conform: “cizme de cauciuc”, haine antijeg, adică unele gri pe care nu se vede praful chiar tare, mască de fier și altele în funcție de câte grade sunt afară și în clădire. De multe ori îmi pare rău că nu am câte un pastiloi mare pentru dureri insuportabile de cap. M-am mai păcălit de câteva ori și am răcit după ce am stat câte o oră sau două la vreun releveu sau alte discuții. Mi-am mai julit picioare, mâini, unghii dar încă nu mi-a căzut nici o caramidă în cap. Astfel încă sunt “meserie”… cu brățară de aur.
Este o primăvară cam rece și umedă, imediat trebuie să ajung pe șantier unde ar trebui să fac măsurători pe exteriorul casei. Mă gândesc serios să amân acestă vizită pentru prima zi în care dau de un pic de soare. Dar cum am amânat aceată întâlnire de multe ori, acum mi-e cam jenă așa că plec. În drum spre clădire încep să zâmbesc un pic deoarece tocmai am oprit ștergătoarele mașinii. O urmă de soare parcă ar vrea să se strecoare printre norii chinuiți încă de greutate. Mă bucur, de data asta am avut noroc.
Buuun
Până acum am spus povești șantieriști cu miros de șuncă. Continui cu povești cu gust confuz.
Ca designer de interioare în România, fără să știu cum este prin alte părți cu tradiție cum ar fi Italia, este fără limite. Sunt desigur și avantaje în libertinajul ăsta fără reglementări. Nu se știe clar unde este limita dintre arhitectură și design, fiecare parte are tendința să își depășească atribuțiile. Părerea mea este că nu exista spirit de echipă, fiecare parcă ar vrea să câștige în fața celuilalt și mai ales când este prezentă supremația clientului. Clientul uneori este obosit de atâtea păreri diferite, designerul este și el chinuit de indecizia acestuia. Arhitectul cu a tot puternica lui semnătură, uneori fără asumare alteori pe bună dreptate, nu suportă pe lichelele de designeri-artiști care habar nu au pe ce lume sunt. Da și de data asta, în unele cazuri pe bună dreptate.
Artă, nu război! Cretivitate, nu kitsch/chici! Culoarea realității fiecăruia, nu exagerare forțată! Iată, câteva din drumurile pe care aș prefera să merg împreună cu o echipă sudată. Banii, da sunt musai, au nevoie de ei chiar și artișii pasionați de ceea ce lucrează. Ca să vezi…nu-ți ajunge că faci ce-ți place? Mulți dintre artiști și designeri nu cunosc cum ar trebui să-și vândă “pielea”.
Tânjesc uneori după o echipă faină, mi-o închipui și cu situații dificile, cu certuri pe teme de design și artă cu seri de poezie și filme grele, mi-o închipui undeva în Amsterdam.
Ei na!
Ce vrei, tu, domniță cucoană dragă nu este posibil decât întâmplăr probabil.
Tu nu vezi?
Nu văd?
Nu vezi că nu interesează pe nimeni…părerea ta?
Ba da, dar nici nu deranjează pe nimeni.
Nu vezi că predomină luciul?
Da văd, dar este frumos luciul…
Nu vezi că luciul dorește să domine?
Da văd, dar…
Dar ce?
Mă gandeam să fiu îngăduitoare cu mine și cu cei din jurul meu, pe cât posibil…
Dar la ce-ți ajută?
Habar nu am…poate…mă ajută să fiu om?
Mă ajută să mă bucur și să mă supăr.
Mă gândesc uneori la munca dintr-o fabrică, să mă așez la bancul de lucru robotizat poate, să-mi irosesc timpul cu gândul că vine ziua salariului, să calculez doar cum îmi plătesc datoriile câtre stat, apoi către marile magazine care-mi jupoaie și ultima speranță de a fi fericit. Dar da, după program, mi-am lăsat problemele bancului “pe birou” și când ajung în hruba mea ACASĂ, sunt acasă. Aici dau de altele dar măcar nu le mai aduc și pe cele de la plantație, asta dacă nu mi-o asum. Dacă ar fi a mea chiar și numai cu sufletul, mi-aș face griji pentru pajiște să nu mi-o invadeze melcii, gândacii sau păsările.
Oricum ai lua-o tot la naiba te duci dacă nu te vezi bine în oglindă.
Sunt pe lângă subiectul pe care mi l-am propus, dar numai așa mă bucur de scris, altfel ar ieși o penibilitate ireală fără sare și piper. Așa, chiar dacă dă din colț în colț și chiar dacă mă înroșesc în oglinda-mi de aiurelile debitate, măcar știu că-s parte din existența copacacului care cum ziceam, tocmai a fost doborât. Apoi felii debitate de străinătate înșfăcate…duse au fost. Haida că mă oftic și mă supăr pe românașul chel de păduri și de misterul Ielelor care nu-și mai găsesc locul. Acum se plimbă ca zăludele singure una și una prin nopți sub lună pline.
Revin la șantierele mele…
Un mediu tare interesant, cunoști tot felul de oameni, de la cel mai bogat la cel mai sărac, oameni deștepti, oameni frumoși, oameni urâti, oameni care uită să-ți dea banii pentru serviciile oferite chiar dacă tu le-ai dat deja proiectul și te gândești ce prost ai fost. Și…ca la copii proiecte mici probleme mici, proiecte mari probleme uriașe pe care eu una le iau cu mine acasă și le trec chiar și prin vise. Uneori construiesc în somn și dimineața mi-e cam ciudă că nu-mi amintesc ce “minuni” am făcut.
În meseria asta observi că toți oamneii sunt la fel. Mai demult mă intimidau oamenii cu pretenții mai mari, mă intimidau și oamenii care păreau că au bani mulți. Banul intimidează…dar cum, vrei nu vrei intri cumva în intimitatea oricarui client, vezi cum necesitațile sale sunt aceleași cu ale tale, fricile sunt și ele în același loc, fericirile la fel. Cu unele excepții la care nu mă bag să comentez, nevoia majoritaților oamenilor sunt aceleași…când ajung ACASĂ.
Așa s-a conturat, părere artistică despre viața artistică a designerului artist agățat într-o seară într-un vis artistic prins în misterioasul soi de vin și el…Un mare artist!
Până acum am vorbit cam dezlânat, acum le clasific scurt pe căprării:
Designer de interior, un artist cu insuflețiri de arhitect.
Arhitect, cel ce știe cum stă treaba.
Client, cel ce vrea totul pe tavă.
Muncitor în constructii, cel ce le știe pe toate.
Sefu’ muncitorului este super om, el deține toate cunoștintele.
Am obosit!
Apropo! Să nu uităm!
Am dat și peste oameni minunați pe șantierele…vieții!
