Pentru Kata,
Am tot vrut să scriu despre experiența asta. Pentru majoritatea care o citesc nu are de ce să însemne ceva sau poate chiar să plictisească. Însă pentru mine a avut o importanță mare, habar nu am din ce motiv, poate îl voi afla la un momnt dat.
Să fie ăsta unul din motivele acestei atracții?
Când eram mică aveam un unchi care era elecrician la Casa de Cultură din Suceava. Mi-a povestit mama că nu era săptămână să nu mergem la tetru, spectacole cu diferite muzici sau operă. “La operă adormem toți, aproape de fiecare dată” spunea mama. Dar la Dan Bitman nu se putea să nu dansez cu rochița mea roșie cu volane. Am multe poze cu o rochie roșie, nu cred că aveam foarte multe…aia o fi. Cele mai multe erau teatre, nu am știut, dar se pare că oamenii erau cumva obligați, habar nu am de către cine și cum, să fie acolo pentru a umple sala.
Unchiul Fănică ne rezerva locurile și țin minte că intram prin altă parte în sală, pe undeva pe după cortine. După cortine mi-a rămas mie în minte ca cea mai impresionantă parte a oricărui spectacol. Podeaua din lemn pe care când călcai suna într-un fel anumit pe care nu-l l-am mai regăsit niciunde, cablurile, luminile, vai și ce spectaculoasă mi se părea draperia aia impresionant de mare și grea pe care trebuia să o dau la o parte să trec pe partea cealaltă de scenă. Ei… partea celaltă de scena nu mi-o amintesc aproape deloc. Fascinația mea a rămas după cortină. Ce metaforic sună, îmi vine chiar să râd și apoi să rămân cu un zâmbet nostalgic.
Nu-mi amintesc prea multe din acea perioadă, așa că, îi tot pun pe ai mei, să-mi povetească despre tot felul de lucruri care îmi sar în minte când și când. Mi-a spus mama, că în liceu vroiam să fac teatru, apoi în Timișoara când eram la la facultate din nou mi-aș fi dorit să intru în echipa celor de la “Thespis”, după facultate mi-am spus că mă înscriu la cursuri de actorie de la “Compania D’arte”. Se pare că nu am fost niciodată suficient de iubăreață cu zona asta așa că de fiecare dată am lăsat-o pentru altele.
Intru abia acum cu ce trebuia să încep.
În 2011, am avut bucuria de a observa îndeaproape cum se lucrează la un spectacol de teatru cu păpuși. Deoarece totul se întampla la Teatrul Maghiar mi-a fost cam dificil să înțeleg observațiile pe care le făcea Kata (Palocsay Kisó Kata). Mi-am dat seama cât de mult contează orice detaliu pentru ca mesajul să prindă aripi. Nu am putut vorbi în cuvinte, așa că, singura mea unealtă în a-mi arăta recunoștința și bucuria a fost să fac un desen după personajele “ZIÁN & KOPIK” (http://www.tm-t.ro/ro/?page=piesa&pid=63) pe care îl vedeți mai jos.
Să ne intelegem, nu sunt un om umblat la teatru, nu cunosc mai nimic din lumea asta…piese, nume, actori, etc. Cu toate astea pot spune cu mâna pe inimă că ce poți simți într-o sală de teatru, numai acolo poți găsi.
Kata, mulțumesc mult!
