Nici nu am terminat cartea și nu mai am răbdare, să povestesc despre ea sau mai bine zis ce a produs ea în mine. Am cumpărat-o de la Bookfest din Timișoara, îmi pare un pic rău că nu am cules și un autograf, ca pretext de o strângere de mâna, mai mult.
(Nu-mi vine să cred cum viața îți flutură prin fața ochilor tot ce ai nevoie pentru a o trăi sau a o ucide. Trebuie să fii pregătit și hotărât pentru a le cuprinde pe acelea ce ți se potrivesc.) Citesc o carte care mă face să mă văd. La câteva pagini îmi tot zic în gând “UAU”. Când dau de lucruri de genul ăsta mă încarc, mă bucur că am cu cine să comunic, care să îmi confirme normalitatea sau nebunia răscoalelor mele. Da, comunic cu o carte, jale după ce iese din mâna mea :)) Acum, în carte, am ajuns la prima scrisoare către Luisa, poate, din cauza aceluiași nume pe care îl port și eu, am citit-o ca și cum mi-ar fi fost adresată. Luisa Etxenike (Am gasit aici: https://www.litero-mania.com/single-post/2017/01/04/Scrisoarea-V a cincea scrisoare unde deja nu mi-a mai permis mintea să intru ca si cum ar fi pentru mine)
Cartea despre care vorbesc este “Peisaj după isterie” de Mircea Cărtărescu. Înainte să înflorească pomii din primăvara asta, când afară erau mai puține grade de “0” îmi împachetam copiii și pe noi în costume de schi și plecam să protestăm, în Timișoara, 2017.
De ce protestam? Ne apăram libertatea.
Am descoperit atunci pe Facebook o mulțime de oameni de care îmi era frică, jenă, rușine pentru că îmi păreau prea deștepți, prea culți, prea buni ca să le pot măcar spune un Bună ziua. (Din păcate frustrarea asta nu mi-a ajuat la nimic în viață, ba chiar m-a încurcat.) În acea perioadă, toți acei oameni printre care se numără și Mircea Cărtărescu în mintea mea, s-au umanizat. Vai și ce bine că s-a întâmplat minunea asta…acum mă bucur de scrierile lor ca și cum aș povești cu un prieten vechi. Mi-ar plăcea să stau la taclale cu o mulțime de oameni triști, zbuciumați care nu iartă ignoranța și care știu să și râdă. Mă simt ca un pâianjen care dacă ar putea să prindă în plasa lui pe toți oamenii care sunt pe gustul lui, ar face-o fără ezitare. Cum nu sunt păianjen și nici nu-mi place să prind în plasă pe nimeni, mă agăț de câte o un text, o carte, un personaj…
Mulțumesc!
Acum, nu se mai iese în stradă pentru proteste dar am rămas cu un gând tare frumos despre oamenii pe care i-am văzut și simțit alături de mine acolo. În acele momente îmi venea să îi îmbrațișez pe fiecare pe rând. Acum, prietenii mi-i îmbrățișez fără să îmi fie jenă să le arăt că-mi sunt dragi. Și continui să “Rezist” cum nu am știut să o fac până nu de mult: https://7dupa6.wordpress.com/2017/03/28/rezistenta-prin-cultura/
