Ecoul
15 feb. 2017
Eram în liceul meu nărăvaș, cu mintea într-un haos kafkian, închisă intr-o bulă de frustrări. Chiar daca sentimentele erau multe și foarte diferite nu știam exact catre ce ma îndrept. Ei, nici acum nu mă laud cu ce nu știu, viitorul nu-l poti ști, poti doar să visezi. Ceea ce este de mare valoare dealtfel, zic eu așe din străfundul gândirii.
Spun toate astea acum pentru că tocmai trecem printr-o perioadă de sincerități. Mii de oameni ieșim în stradă să ne spunem păsul, care nu ne apasă de ieri de azi ci de o generație.
Da, imi veți spune ca fiecare perioada are bune și rele și ca altele au fost mult mai neplăcute. Tocmai din acest motiv mi se pare absolut normal să nu ne așezăm în fund strivind orice o fi acolo unde ne-am gândit că am sta noi mai bine. Frumos ar fi să ne păstram deschisi ochii și pentru ce ne înconjoară, restul câmpiei este la fel de importantă ca iubirea noastra față de locul ales.
Inainte să înceapă protestele m-am revoltat în foarte multe cazuri dar cum credeam că este o revolta a unui artist fara artă, mă gandeam că este o frustrare a unui omuleț fără cap. Nu știu ce mi-a luat atâta să mă prind că nimeni nu-i perfect îi că toți suntem umani. Cine vrea cochilii treaba lor, eu una m-am plictisit de scufundări inutile.
In perioada asta am descoperit cum oamenii sunt umani! Am descoperit ca nu sunt singura pe lume…ce dramatism am câteodată în mine, sunt femeie ce dumnezeu :))
Nu am trăit în timpul comunismului decât 9 ani dar ecoul încă îl am în urechi. Mi-o amintesc pe învățătoare cu mult prea multă furie pentru un copil mic. Lipsa de apă caldă și alte restricții le am în imagini și-n simțuri și acum. Îmi amintesc că nu aveam voie să vorbesc urât despre tovarăș că este ca și tatăl meu. (1948-Orwell)
Încet am învățat să mă bucur de libertate, de ceea ce cred eu că este libertate. Faptul că dorim și putem să comunicăm ce consideram că nu este sănătos pentru noi ca popor este una din libertățile de care trebuie să ne bucurăm. Ba chiar mi se pare moral și normal să întreții acestea stare. Ca într-o relație dintre tine și orice om, tu și libertatea trebuie să vă hrăniți una pe alta. Libertatea de expresie totuși nu înseamna din punctul meu de vedere să poți face ce-ți trece prin cap fară să te gândești la consecințe sau la ceilalți de lângă tine. Tocmai din acest motiv ies în stradă impreuna cu ceilalți ca mine! Ma revolt împotriva celor care știu ca au simtit mai mult decat mine toată perioada „pumnului de fier” și nu-i înteleg de ce nu vor să vadă că acolo vor să ne trimită din nou, acționând pe ascuns și călcându-ne pe suflete cu tot felul de gesturi care ar trebui să ne sperie. Nu știu dacă este bine că îmi doresc să sar gardul unde pare că este mai multă lumină dar în nici un caz nu-mi doresc să putrezesc în întuneric.
Nu mi-au placut niciodată cerșetorii și mizeria lor, chiar dacă îmi este milă de unii dintre ei nu pot sa îi ajut aruncându-le „un leu”. Voi încerca tot timpul să ajut pe cei care vor să fie ajutați nu pe cei care cerșesc ajutor. Am avut „noroc” sa întâlnesc copii cu probleme psihice și de la case de copii pe care nu mi-i pot scoate din minte, îmi vine să bocesc oricând povestesc despre cum erau numerotați cu vopsea pe tricourile umede într-o toamnă ploioasă, de nevoia lor reala de hrana, îmbrăcăminte și iubire.
Ca designer de interior am întâlnit mulți oameni cu situații financiare foarte foarte bune, când se „dezbracă” de casele lor sunt la fel ca acei copii. Au vise, au nemulțumiri, au nevoie de hrana, îmbrăcăminte și iubire. Pe unii partea financiară a vieții i-au facut să fie mai puțin umani cum și nevoile acelor copii amărâți erau transpuse pe fetele și mai ales în ochii lor tot sub o formă de ireal ca a acelui bogat.
Imi plac protestatarii din stradă că își lasă acasă supărarea sau bucuria casei sau a jobului și aici sunt impreună în aceeași horă. Cred că dacă am avea multe pietre am putea construi un castel impreuna.
Imi vine cateodata sa-i îmbrățișez pe toți pe rând, dar mi-e să nu par prea nebuna :))
